Nu, nu există nicio diferenţă între programul de guvernare al lui Victor Ponta şi cel al lui MR Ungureanu – raţiunea schimbării gărzii de la Victoria este una sută la sută politică. Explicaţiile sunt multe şi se grăbesc să se aşeze pe cel puţin trei paliere.
Unul ar fi conjunctura internaţională, caracterizată printr-un soi de derută a guvernelor: noul joc al deficitelor rareori mai lasă loc de strategii sofisticate, ce să mai spunem de ideologie. De aici şi nervozitatea – lumea a fost deprinsă să-şi finanţeze „valorile” cu bani serioşi.
Al doilea ar fi palierul românesc al chestiunii: la marja strânsă de mişcare pe care o lasă bugetele, se adună corupţia şi economia neagră, incapacitatea statului de-a atrage bani gratuiţi şi, în fine, logica anului electoral. (Aici, o bilă albă pentru toată lumea de la stânga la dreapta: până şi populismele au căpătat câteva pete de decenţă – de care, ce-i drept, s-ar putea foarte bine şi fără efort şi foarte rapid spăla…).

Al treilea – şi aici despre asta vorbim, căci reprezintă viitorul pe termen mediu al politicii româneşti, ţine de „factorul uman”: personajele MR Ungureanu şi Victor Ponta. Doi oameni prinşi, în acest an 2012, nu doar între servituţile pe care le presupune intrarea sub noul Pact fiscal european cu o ţară lipsită de competitivitate, ci şi sub presiunea aşteptărilor pe care orice schimb de generaţii le pune în momentele ei de inflexiune pe umerii celor care stau în faţă. Sub acest aspect, indiferent cât mult se deosebesc unul de altul, MR Ungureanu şi Victor Ponta se găsesc în aceeaşi oală.

Să începem cu noul premier. Nu există loc de mişcare, guvernarea sa va fi una de gestiune a unor bugete din care nu există european care să-şi permită să iasă. Din acest punct de vedere, premierul de facto nu e Victor Ponta, ci „vicele” Florin Georgescu. Singura noutate adăugată la planul lui MR Ungureanu este obţinerea creşterii deficitului în negocierile cu FMI – lucru pe care l-ar fi făcut şi fostul cabinet, dacă delegaţia finanţatorilor l-ar mai fi găsit la palatul Victoria. În rest, lucrurile stau la fel ca acum o luna, ca acum 7, ca acum 12. Victor Ponta e premier doar în măsura în care poate asigura sprijin politic cabinetului pus să gestioneze, sub atenta supraveghere a FMI, puţinii bani pe care finanţatorii ţi-i dau sub condiţia utilizării lor cu destinaţie precisă.

Singurele lucruri pe care noul guvern le poate face în politicile publice sunt cele pe care Traian Băsescu le numea „restauraţie”: anularea unor măsuri dure dar bune, pe care orice putere le ia cu costuri politice mari şi care, odată luate, trebuie să rămână ca formă a consecvenţei pe cele câteva direcţii de politici publice coerente.

Toate astea pe linie guvernamentală. Căci nu la fel vor sta lucrurile la toamnă, în cazul că USL va câştiga alegerile, şi când miza guvernării BNR-FMI va face un larg ocol prin partid. Acolo unde, deocamdată, Victor Ponta este tot un „copilot” – cum a încercat Traian Băsescu să-i scrie pe frunte. Este o realitate că, în seara nominalizării lui Victor Ponta, două personaje dădeau proba ubicuităţii lor pe ecranele tuturor staţiilor de televiziune: Adrian Năstase şi Dan Voiculescu – despre care ştim, nu-i aşa?, că nu mai e preşedintele PC. Erorile şi improvizaţiile (unele flagrante) din lista lui Victor Ponta aici trebuie să-şi afle explicaţiile: Marga la Externe în loc de Educaţie, Corina Radu, Victor Alistar şi tot aşa. Şi există bănuiala că nici Adrian Năstase şi nici Dan Voiculescu nu se reped la guvernare doar ca să mărească salariile profesorilor. Iar Victor Ponta va fi premier şi în partid doar în ziua în care feţele groteşti ale politicii româneşti nu se vor mai alinia în spatele său – nu în lateral, cu atât mai puţin în faţă – aşa cum sunt astăzi. Altfel, ele vor fi, din toamnă încolo, şi strategie, şi guvernare şi ideologie.

Nu foarte diferit – dar în orice caz în alt plan – stau lucrurile cu MR Ungureanu. Spre deosebire de Victor Ponta, el n-a avut partid – şi, înainte de a nu-l fi dorit USL, nu l-a dorit nici PDL în ansamblul său. De aia nici nu s-a ostenit să-l protejeze şi să-i asigure, din pământ din iarbă verde, o majoritate. În treacăt fie spus: pentru „vechea gardă” a partidului ar fi de preferat să negocieze, din opoziţie, cu USL, decât să se lase dereticată din scenă de „Albă ca Zăpada”.

Ungureanu a deşteptat pe „dreapta” scenei politice doar speranţele unei minorităţi. Majoritatea i-a refuzat statutul de lider prezumtiv – probabil pentru că preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească partidul şi “greii lui” era, din punctul ei de vedere, de neplătit. N-avea cum să fie „pilotul”.

Dar n-a fost pilot nici la Palatul Victoria. Cu un guvern condus minister cu minister, din umbră, de minştrii vechii gărzi (care au făcut un pas, nu în spate, ci în lateral) n-a reuşit să adune în jurul său o echipă de oameni puternici care, la rândul ei, să determine partidul să graviteze în jurul mizei. Care miză, de vreme ce partidului, nu doar că nu-i mai ieşea nimic din actul de guvernare, ci se mai şi simţea ameninţat de o structură care – tupeu – spera să împrumute puţin maşinăria electorală pentru alegerile din toamnă. Să devină, într-o bună zi “pilot”: să-şi reformuleze mesajul uşor enigmatic pe care l-a transmis la ultima lui întâlnire cu “vechea gardă”: decât să fiu eu pedelistul vostru, mai bine fiţi voi “ungurenii mei”!

O singură şansă au cei doi, de-a conferi – unul pe dreapta, altul pe stânga – responsabilitate şi (într-un fel, da!) nobleţe politici româneşti – iar această şansă are legătură cu vizita amândurora (deocamdată scurtă) pe la Palatul Victoria: să facă ceea ce niciun premier n-a făcut încă: să se încăpăţâneze să guverneze.

Adică să croiască un „proiect de ţară” cu linii de forţă bine definite, nu să gestioneze reactiv crize vizibile sau latente.

Să-şi adune în jur oameni capabili să croiască politici economice şi publice concrete, cu termene de implementare precise, nu să gestioneze bugete improvizate de la un trimestru la altul.

Or aceste lucruri nu se vor putea face păstrând actualele raporturi cu „structurile” actuale ale partidelor care-i pun în faţă şi-i ţin premieri: cu băieţi de casă ai clientelelor în loc de experţi, cu „proiecte” elaborate pentru „finanţatorii” din teritoriu în loc de strategii cu bătaie lungă, cu gestionarea unor mize rudimentare în loc de viziune şi înţelegere a oportunităţilor pe care le deschide această perioadă în care Europa însăşi îşi caută drumul.

Numai aşa cei doi vor putea la un moment dat să privească politica – şi zona ei de competenţă, guvernarea – de la înălţimea unor ideologii: altfel, o să ne prefacem cu toţii, şi noi şi ei doi, că Elena Udrea e de „dreapta” şi Adrian Năstase e „de stânga” – vorbim, se-nţelege, de „valori”, nu-i aşa?

În fine, „pilotul”. Dat fiind că riscurile…

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

În urmă cu câteva săptămâni scriam că miza politică (pur politică) a lui Mihai Răzvan Ungureanu este să reziste până la alegerile locale. Odată intrat în vară şi scăpat – în logica gestiunii timpului până la parlamentare – de riscul căderii guvernului său, fostul şef al SIE ar fi putut spera să devină polul pe care să se refacă ceea ce în România se cheamă, formal, „dreapta”.

N-a rezistat. Iar secretul precipitatului său eşec se vede în comparaţia cu lista pe care a prezentat-o marţi seară Victor Ponta.

Nici nu avea cum să reziste cabinetul format (sau asumat pur şi simplu) de Ungureanu, decât printr-un noroc perfid. Căci pe asta te bazezi atunci când subestimezi capacitatea de mobilizare a adversarului – e drept, în mod legitim, căci domnii Ponta şi Antonescu şi-au petrecut ultimii 4 ani lipiţi de gardul de la Cotroceni şi aruncându-şi caschetele în curte – ceea ce e al naibii de puţin în politică. Căci nu dezertările din PDL au fost cauza căderii lui Ungureanu – alea sunt doar consecinţe: ci minştrii din cabinetul său.

Florin Georgescu – interfaţa dintre guvern (orice guvern) şi BNR, într-un an în care jocul deficitelor leagă mâinile oricărui premier. Ioan Rus. Victor Paul Dobre. Corneliu Dobriţoiu. Or fi buni? Or fi vulnerabili? Vom afla în următoarele săptămâni despre oricare dintre ei lucruri – afaceri dubioase, interese ascunse, “bube” – care să-i descalifice şi odată cu ei, să tragă în jos guvernul?

Nu ştim. Vedem însă că mesajul pe care Victor Ponta îl transmite prin această listă este că guvernarea e o treabă serioasă, nu un experiment, şi că un an complicat (mersul pe sârma recesiunii şi alegerile) presupune un guvern care să adune partidul în jurul său, nu invers, cum ne-a lăsat să înţelegem lista lui MR Ungureanu.

O garnitură bine înfiptă pe picioarele ei – cu toate avantajele, dar şi dezavantajele care însoţesc, îndeobşte, pe miniştrii cu un ascendent real asupra partidelor care-i sprijină (în definitiv, ei sunt, sau ar trebui să fie, elitele oricărei formaţiuni politice): ăştia n-or să execute, ăştia or să negocieze. Mai direct spus: „baronii locali” or să ştie de frică, şi abia apoi ei de frica „baronilor”.

Lista lui Victor Ponta ne arată, de fapt, ce nu a înţeles Ungureanu atunci când şi-a asumat cel mai bizar (să nu spunem mai mult) guvern de la Radu Vasile încoace: galeria de miniştrii şi specialişti e cel mai bun liant pentru pentru orice formaţiune politică – jucăm pocher sau punem la cale revoluţii politice, navigăm printre grupurile de interese sau ne ţinem de coterii, dar cineva mai trebuie să şi muncească şi să ţină faţa.

Ei bine: unde au fost „feţele” guvernului Ungureanu?

De fapt, aici e problema – deopotrivă a lui Ungureanu (care e un caz şcoală) şi a lui Victor Ponta: „cadrele”.

A lui Ungureanu: unde au fost ăia 5-6 economişti de care ar fi trebuit să se înconjoare de la bun început, şi cei 2-3 specialiţşti pe care trebuia sa-i lipească de peretele oricărui minister în fruntea căruia să se afle nu un executant, ci unul care să ştie să spună „Nu se poate asta, pentru că…” ? Chiar ar fi avut de unde alege. În locul lor, am văzut nişte puşti (şi nişte puşte – cum zice poetul) în spatele cărora colcăiau deşcele bătrâne ale partidului. Un guvern care n-a fost locomotiva politică – a fost invers, „grupurile de interese” au fost locomotiva – una hăis şi una cea! Miza unui partid care deja există (şi cu atât mai mult a unuia pe care vrei să-l înfiinţezi) este guvernarea autentică, nu pokerul politic şi sforăriile de culise – inversarea importanţei celor două (ambele necesare – să ne înţelegem) e o gravă anomalie.

A lui Victor Ponta: e o listă..

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Indiferent care va fi rezultatul moţiunii de cenzură, lucrurile sunt avansate în ce priveşte mişcarea politică în fruntea căreia se va aşeza premierul Ungureanu.
Iar ce se petrece în PDL (fuga parlamentarilor şi înregimentarea în opoziţie) catalizează fenomenul şi blochează orice drum de întoarcere.

Acest text este pentru superstiţioşii care mai cred că ce s-a petrecut în România în ultimii 10 ani în materie de guvernare are vreo legătură cu ideologia. Şi care, în baza acestei credinţe, caută din ochi un partid care să ofere guvernării o soluţie ideologică.

Evoluţiile sunt vizibile: atunci când un domn ca Valeriu Stoica iese din atâta amar de tăcere ca să atragă atenţia că mişcarea lui Ungureanu nu se poate face fără PDL asta înseamnă două lucruri:

1. Viitoarea Mişcare Populară – indiferent cum şi cu cine va fi ea alcătuită – nu va putea obţine un scor rezonabil fără infrastructura electorală, banii, oamenii şi mecanismele organizatorice ale PDL. Iar pentru a face un pas lateral, partidul îşi cere preţul său.

PDL este în plin proces de împărţire a posturilor din teritoriu către oamenii săi care nu vor mai avea loc pe liste. Iar o bună parte din cei care demisionează din partid sunt cei care au ieşit, pur şi simplu, din cărţi. Ceea ce vedem este falimentul controlat al partidului. Pentru că nici nu avea cum să fie altfel:

2. Dacă va fi aşa, viitoarea Mişcare Populară Nu va fi un partid politic în sensul greu al cuvântului, ci va fi ceea ce tot dl. Valeriu Stoica numea (când se străduia să aducă laolaltă PNL şi ApR), în urmă cu vreo 12 ani, „o construcţie politică”. Iar consecinţele pe termen mediu nu sunt mici.

Pentru că vorbim, înainte de toate, de osatura ideologică şi de contagiunea pe care o transmite PDL.

Nici PDL Nu este/a fost un partid politic propriu-zis: el a fost „construcţia politică” a lui Traian Băsescu – personaj în esenţă antiideologic – , al cărei „drang” a fost nu o doctrină, ci ambiţia personală a unui om. De aceea nici nu s-a putut dezvolta: a fost o chestiune de oportunitate că s-a raliat la Mişcarea populară europeană, după ce PD-ul părăsise cu seninătate stânga declarată. Şi din această cauză, în ciuda dezertărilor masive din ultimele zile, acest PDL va dispărea prin implozie.

Pronunţi nume, îţi vin în faţa ochilor chipuri şi în urechi voci şi discursuri: Stolojan, Ioan Oltean, Valeriu Stoica, Vasile Blaga, Elena Udrea, Emil Boc. În fruntea unei adevărate faune „politice” locale – liberali şi FSN-işti cu state vechi pe care nu o ideologie îi poate ţine la un loc, ci doar credinţa în liderul care deschidea pârtie (numai el ştia cum) spre putere.

Sigur, nu-i un lucru nemaivăzut: dar nu vii cu mâna goală în jurul unui lider, mai ales când el însuşi, în afară de instincte şi ambiţie nu mai are nimic.

Asta e malformaţia congenitală pe care încă nenăscuta Mişcare Populară tocmai o moşteneşte de la despletita sa mamă. Discursul de dreapta – care va fi primul său scâncet – riscă să valoreze tot atâtea parale câte făcea rumeguşul stilistic al dlui. Emil Boc, în vreme ce clasa de mijloc era decimată nu de criză, ci de lipsa oricărei politici fluente.

Pentru că ăsta e şi stângul cu care a început Ungureanu: politica reactivă, gestiunea aproximativă, guvernarea prin manipularea bugetelor nu prin politici pe termen mediu şi lung.

Două şanse va avea Mişcarea Populară să-şi corecteze neajunsul cu care porneşte la drum – cu atât mai mult cu cât i se va alătura, cu siguranţă, din mers şi o altă “dreaptă”, a nemulţumiţilor din PNL care abia aşteaptă “adevărata dreaptă”.

Prima şansă constă în empatia şi comunicarea pe care le va avea cu mediul de afaceri autentic – nu cu cercurile de „afaceri” cu statul ale partidului, şi nici cu mafiile care gestionează fondurile europene în timp ce antreprenorii care vor să urnească ceva concret mor neascultaţi de nimeni. Altfel, degeaba te înconjori cu oameni cu bună imagine – în genul Monicăi Macovei – dacă înţelegi din economie cât şi mai ales cum a înţeles dl. Emil Boc. Sau, şi mai rău, cum a înţeles dna. Udrea.

Cea de-a doua şansă este conceperea şi aplicarea unor politici care să definească (ba, chiar să personalizeze) şi să reconstruiască clasa de mijloc.

Eu, unul, în loc de „dreapta”, de ideologie, valori şi alte atari volute stilistice, vreau să aud în spaţiul public şi în comunicarea care vine dispre guvern tot mai mult această formulare: „clasa de mijloc”. Tocmai pentru că în ultimii ani de guvernare „de dreapta” ea e segmentul care a murit (la propriu) la datorie. Căci şi aici speranţele cu care îl măsurăm pe..

(Citeste mai mult pe cursdeguvernare.ro)

— N-aţi înţeles nimic, mă proştilor, şi mai ziceţi că faceţi politică de ani de zile. Ziceţi că sunteţi intelectuali, da nu vă duce mintea, intelectu ăla nu vă duce, că dacă vă ţineţi deştepţi când se duce şandramaua, tot ăla cu autostrăzile lui zburătoare o să câştige.

–- Păi tocmai de aia o să câştige, că în loc să venim cu un candidat fezabil, preocupat de agenda reală a bucureşteanului, care să explice priorităţile şi să vină cu un plan coerent şi aplicabil…

—Tocmai asta spuneam eu: voi nu înţelegeţi că alegerile sunt făcute ca să le câştigi, nu ca să vă daţi voi deştepţi. Şi abia după ce pui mâna pe voturi, vezi tu cum stă treaba cu planul şi cu priorităţile. Da fără voturi, frăţioare, te caci în ele planuri şi priorităţi.

-– Eu nu sunt aşa de sigur. Există multă dezamăgire, am pierdut electorat tocmai din cauza unei astfel de viziuni. Suntem un partid de dreapta, venim cu nişte principii, lumea şi-a dat seama că dincolo de discurs am renunţat la ele, sunt 25-30 de procente de oameni care văd că nu facem decât ce făcea PDSR-ul pe vremea…

— Mă omori.. Am pierdut ce? Îţi zic eu: fă cum face palavragiul ăsta şmecher cu braşoavele lui despre parcări de aur şi şosele zburătoare, da le ia banii la toţi şi mai câştigă o dată. Câştigă când vrea el.
Eu nu zic că nu pierzi nişte inşi – că-s prea gogonate toate – da tu te gândeşti ce câştigi? Tocmai asta nu vedeţi voi: că la fiecare vot pierdut câştigi altele trei..

— Depinde şi prin ce metode. Electoratul a început să judece, numai noi, clasa politică rămânem în urma aşteptărilor lui, vin oameni tineri, care au mai vizitat o ţară, au mai mers la muncă sau la studii, acum ştiu să facă şi ei o comparaţie. Şi noi ne pregătim să defilăm tot cu Prigoană.

— Ce-aveţi, moşule, cu el? Toţi, ăştia…! Hai nu, serios – voi chiar nu vedeţi care-i problema voastră? Că s-a dat în spectacol cu nevastă-sa: bun – păi asta-i şi ideea. Într-o ţară în care jumate din români îşi bate nevasta, Prigoană, care numai o înjură pe la televizor e-un intelectual sadea! Că asta înseamnă intelectual, nu să stai toată ziua ca prostu cu cartea în faţă. Şi, atenţie! Nu la orice televizor.

— Cu atât mai penibil – asocierea cu OTV ne îndepărtează de ..

— Da, te îndepărtează! Da te apropie de primărie! Tocma ăsta-i secretul, frate, pe care nu-l înţelegeţi voi: uită-te, dracului, în lada lui Dan Diaconescu şi alege şi culege de-acolo – tot, da tot, tot – buni, răi – suntem la alegeri nu la biserică.
Ai să zici: ăia-s bolnavi. Ei, da! Da sunt 20 la sută! Îşi dai seama? 20 la sută şi încă mai vin! Da unde scrie în Constituţie că dacă-s demenţi votul lor e mai mic? Ha?
Şi să-ţi mai spun ceva! Ştii de ce Prigoană e mai intelectual decât voi toţi? Că omul a înţeles! Şi că-i de-acolo! A: că poate nu le are cu treaba cu gnoseologie, ideologia, cu Vitgănştain, Malro, Haidegher şi ăştia… Da ştie cum merge treaba, îi merge creierul, are simţul publicului, are filingul cetăţeanului.. Că nu de prost şi-a demontat piciorul de lemn şi a dat cu el în masă la OTV în direct. La OTV, mă-nţelegi? 20 la sută!.. Şi zi că ia jumate din ăia douăjlasută numai aşa, că anunţă că candidează!

— Există şi alte opţiuni. Avem infrastructură electorală, suntem un partid mare, dacă ne-am concentra pe susţinerea unui candidat reprezentativ…

— Cum, cum?! Mai zi odată, candidat cum?

— Aţi auzit bine, am spus, da, reprezentativ, care să fie capabil să-şi asume nu doar un set de valori, ci şi schimbarea modului în care se face politică.

— E clar. June! Fii atent: voi, ăştia: v-aţi gândit câţi vor, de fapt, să fie schimbată, clasa politică?

— Nu-i aşa. Asta e o viziune care, de fapt, ne duce înapoi, în anii 90. Sau chiar mai jos. Există o veche clasă politică, al cărui mod de-a se manifesta şi de-a gestiona ţara s-a încheiat, intrăm într-o nouă etapă..

— Sigur, da, o nouă etapă. De aia ăştia pleacă de la Monica Macovei la Dan Diaconescu! Ce schimbare crezi tu că aşteaptă?

Îţi zic eu: ăştia nu aşteaptă nimic decât să le bagi ceva în traistă în campania electorală. Că cred că nu iei pe bune referendumul lui Băsescu, cu scurtarea parlamentului şi cu unicameralul… Aia a fost o figură de-a marinarului, dacă trecea acolo pe foaie că să se desfiinţeze parlamentul toţi o votau, că nu se mai poate cu politicieni.. uite de aia şi marinarul e mai intelectual decât Cărtărescu: a înţeles. A înţeles de la bun început că..

— Nu mă laşi să termin: dacă noi, cu infrastructura şi cu resursele noastre, am fi mizat pe candidatura unui independent, cum fac ceilalţi cu Oprescu, iar noi să mergem cu Nicuşor Dan. Era o chestiune de paralelism: ceilalţi fac promisiuni vulgare, iar noi forţăm o viziune realistă şi de bun simţ tot printr-un independent. În definitiv, sunt doi independenţi susţinuţi de două megapartide.

— Greşit! Greşit pentru că ăsta micu, Dan … Nicuşor, da, e independent. Ştii ce înseamnă asta? Că lumea nu ştie de unde să-l ia. Da Oprescu, despre ce vorbim? – doar ştim care-i treaba cu independenţa şi ştie şi poporul, are el filingu ăla…
Şi-apoi unu ca Nicuşor Dan: de unde-ţi recuperezi banii pe care-i bagi în curul lui? O bordură, o vrăjeală la puz ceva, un contract pe gunoi, de-o asfaltare, de-un semafor cu laser ceva, de-un ozene…
Păi unu ca ăsta o să creadă ce s-a făcut singur primar!… De unde să ştie el că ne-a costat trei-patru euro pe fiecare cap de guvide care l-a votat? Îţi zic eu: pe unul ca ăsta nu-l votează nici englejii..

— Scuzaţi-mă, dar dumneavoastră vă gândiţi unde o să ajungem cu o asemenea mentalitate? Şi că poate că ăsta e un moment favorabil să impunem o schimbare – suntem la putere, putem susţine valoarea, avem forţa şi organizatorică, şi logistică, şi financiară de a fi-nan-ţa! – ca să zic aşa – o astfel de schimbare?

— Într-un fel, ai şi tu dreptate, da uite că treaba nu stă aşa, nu merg aşa treburile.

Hai să spun ce cred eu, pe bune: bă, n-aveţi faţă de politică. Uită-te la muia ta de profesoraş arogant la care-i pute totul. Câţi dintre puleţii care or să meargă la vot văd dimineaţa în oglindă faţa ta, şi nu faţa lui Vanghelie? Uite – alt intelectual care a înţeles – înţeles! mă-nţelegi? : acolo, in Ferentari – şi-au pus toţi bocancii pe gâtu lui, da ăla tace şi face, o să câştige – o să vedeţi cum o să le-o tragă la toţi…
Ascultă-te oleacă cum vorbeşti: câţi dintre guvizi or să se recunoască în vocea ta? Şi nu într-a lu papagalu ăsta cu bordurile lui suspendate? Şi aici până şi Prigoană are o problemă – numai matracuca aia blondă nu-şi dă seama, ea crede că a pus-o dacă-l face candidat pe Prigoană, da ăsta ştie că are toate şansele să piardă.
Pentru că nici Prigoană nu-i intelectual adevărat: n-a înţeles până la capăt. N-a înţeles că nu banii pe care-i bagi în campanie-s totul. Mai e şi prestaţia. Prestaţia, moşule: abureşte-l, promite-i, bagă din top cu izolarea blocurilor, cu câinii, cu parcările, cu autostrăzi cu paraşută, cu pana mea. Tâmpeşte-l!
Ei, abia aici e greu: trebe să-l tâmpeşti mai tare decât e tâmpit el, guvidele, ceea ce – ca să zic aşa – paradoxal -  e chiar greu, că trebuie să semene cu tine, un intelectual! Deşi Prigoană chiar dacă pierde, şi-a negociat deja noncombatu cu papagalu, ani buni o să trăiască, şi dacă pierde, din candidatura asta.. Ei, mă-nţelegi? Cum faci? Ia zi, cum faci asta, tu, care n-ai priceput cu toţi maxvebării tăi că în ţara asta şi peste 20 de ani ai să găseşti căcat pe clampa uşii?

— Rămân la părerea că a susţine un candidat precum Nicuşor Dan e

Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro

Dependent de motoarele unui lider puternic (Traian Băsescu) şi de infrastructura electorală moştenită la la PSD-ul lui Octav Cozmâncă (mare consumatoare de resurse), PDL rămâne pentru prima oară în scurta sa istorie fără amândouă. Pentru că aşa trebuie citită vânzoleala din aceste zile din partid.

Şi pentru ca Traian Băsescu să nu ia cu el şi partidul în mormântul său politic (în care a anunţat ca va coborî la expirarea mandatului), PDL trebuie să-şi caute un alt lider puternic. Dar liderii puternici au şi un mic neajuns: sunt – într-un fel care ţine de firea omului – autoritari.

Premierul Ungureanu „a trântit uşa” coaliţiei (la propriu, spun „sursele”) luni, la finele unei şedinţe în care liderii PDL exageraseră cu asaltul asupra banilor care trebuie trimişi în teritoriu. A fost pumnul în masă care încheie luna de miere şi începe lungul drum al căsniciei. Sau scurtul drum către divorţ.

Căci Ungureanu nu mai are decât două opţiuni.

Pe cea de-a treia a exclus-o atunci când a părăsit postul de şef al SIE, gestul în sine lăsându-ne să înţelegem că miza politică pe care joacă e mult mai mare. Cea de-a treia opţiune era să facă acele concesii atât de dragi premierilor dependenţi de clientelele de tot felul şi apoi, la finele anului, să se aşeze comod în fruntea unei unei cete de loseri. Curând ar fi avut, însă soarta lui Emil Boc – premierul scos nu doar din scena guvernamentală, ci şi din careul de aşi ai partidului.

Docilul fost premier n-a rezistat presiunii grupurilor de interse, iar PDL pierde astăzi – oameni şi puncte în sondaje – pe mâna lui: scandalul din aceste zile din PDL vine din aceea că partidul a lăsat pe ultima sută de metri investiţiile serioase la primăriile proprii (apă, canal, gaze, aducţiuni, staţii de euprare etc). Şi s-a concentrat pe „cărniţa macră” cu care trebuia hrănită clientela: clădirile standardizate (săli de sport, bazine, parcuri în sate etc) care nu presupuneau proiecte dătătoare de bătăi de cap, şi care puteau fi atribuite şi unor firme cu două roabe şi trei lopeţi.

Între aceste roabe şi lopeţi s-a jucat soarta de premier şi om politic a lui Emil Boc – cel căruia grupurile de interese din partid nu i-au dat nimic, ci doar l-au frăncuit. Radiografia guvernării sale sunt ieşirile de bani din ministerul Dnei. Udrea şi cele din fondul de rezervă al guvernului – tot restul este lista FMI.

Or tocmai astea sunt cele două butoane pe care, apăsând într-un anume fel, Ungureanu îşi va construi celelalte două opţiuni.

Prima opţiune: va încăleca partidul prin gestionarea resurselor şi profitând de degringolada pe care o provoacă scorurile reale din sondaje. Această variantă are avantajul că Ungureanu poate recupera, în beneficiul planurilor sale, infrastructura electorală a partidului – cea mai eficientă în acest moment.

PDL are, astfel, de aflat, pentru prima oară, că premierul are o agendă proprie, diferită de interesele care încheagă coabitarea „de la centru”, şi că ăsta e cel mai prost moment să pună piciorul în prag: localele bat la uşă, eşecul lui Ungureanu ar fi ultima redută spulberată a „dreptei” în accepţiunea Dlui Boc, miza câştigării primăriilor (fundamentală în algoritmul pregătirilor pentru parlamentare) stă în pixul exclusiv al lui Ungureanu.

Cei care au înţeles din prima capcana împărţirii banilor cu un singur pix (şi nu prin negocierile între „grupuri”), şi a destructurării partidului rămas fără accesul efectiv la “resurse” au reacţionat potrivit agendei proprii: Sorin Frunzăverde, Darius Vâlcov, Cezar Preda.

Eu aş paria, însă pe cea de-a doua opţiune a lui Ungureanu, care comportă trei paşi:

1. să reziste în şaua de la Palatul Victoria încă 2 luni – până cînd guvernul său nu mai poate fi schimbat (cu 6 luni înainte de alegeri acest guvern nu poate cădea).

2. Să admită (şi în caz că e nevoie să încurajeze şi chiar să provoace) un conflict cu „vechiul PDL”. Confruntare care va fi menită să asigure electoratul de dreapta că „generaţia tânără” vine tare din urmă, după ce va fi recuperat „valorile dreptei”. Să se ia peste picior – aleator sau la înţelegere – cu însuşi Traian Băsescu – astfel încât ce a pierdut şeful statului să se contabilizeze (şi, slavă Domnului, chiar este ce) la Ungureanu.

3. Să declanşeze imediat după locale

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Până una-alta, să socotim off-topic (om vedea noi ce facem apoi cu el) acest pasaj, ignorat de toată presa:

”Implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie se va realiza în limitele şi coordonatele aprobate prin Strategia fiscal-bugetară pentru anii 2012-2014. (…) Astfel, prin standardele minimale de format şi conţinut, atât planul de acţiune naţional cât şi cele sectoriale vor exclude măsurile care nu au acoperire financiară”.

E un citat istoric din nota de fundamentare pentru Strategia Naţională Anticorupţie (SNA), care alocă circa 1,2 milioane de euro în 2012 pentru lupta anticorupţie, şi câte 0,7 milioane de euro pentru fiecare din următorii 3 ani. De ce e istoric: pentru că, pentru prima oară într-o strategie de luptă anticorupţie, scrie negru pe alb că vom lupta împotriva corupţiei de câţi bani ne lasă corupţia.

Să revenim, însă, la ale noastre, la situaţia din teren.

La ora la care scriu aceste rânduri, guvernul României se luptă, de câteva luni bune, cu aşa numiţii „băieţi deştepţi din energie” – cei ale căror contracte cu Hidroelectrica (producătorul celui mai ieftin curent electric) au fost încheiate pe lângă bursă. Spectacol total: contractele au fost trimise (cu camerele televiziunilor după ele) la Ministerul Justiţiei, care să găsească o formulă juridică de renegociere, eventual reziliere.

Ce înseamnă aceste contracte şi cum şi-au petrecut „băieţii deştepţi” criza, puteţi citi AICI. Ce înseamnă ele, şi de ce merg lucrurile atât de încet la Ministerul Justiţiei – ne-o spune Jeffrey Franks – atât de înjuratul trimis al FMI în România, dar ale cărui presiuni au mai urnit câte ceva (de fapt, au urnit tot ce s-a făcut cât de cât bun) în guvernul PDL: statul pierde undeva spre 250 de milioane de euro anual de pe urma acestor contracte.

Două lucruri n-au cum să ne scape:

că vreme de 4 ani aceste contracte (din blamarea cărora Băsescu a câştigat primele alegeri) nu doar că au funcţionat cu prejudiciile aferente pentru stat, dar au şi fost prelungite sub ministeriatul dlui. Adriean Videanu.

Al doilea: fiecare săptămână care trece aduce glorie pentru aceşti gladiatori anticorupţie care spumegă electoral în toată media, şi 5 milioane de euro (din prejudiciul ăla de 250 de milioane) pentru conturile „băieţilor deştepţi”. Cu alte cuvinte, nu se fură vreme de-o guvernare, până în anul electoral: se fură chiar până în ceasul al doisprezecelea. Şi fiecare zi de ameninţări ale miniştrilor paralei costă câte 700.000 numai de aici.

Că mai sunt şi alte locuri – energia de la Hidroelectrica nu-i decât cazul cel mai mediatizat.

La CNAS, de exemplu. Săptămâna trecută, preşedintele Casei de Sănătate anunţa introducerea cardului menit să stopeze frauda. Cardul apare cu 5 (cinci) ani întârziere, răstimp în care s-au petrecut două lucruri: la guvernare a fost PDL, iar furtul de bani din CNAS a atins cotele pe care le spune (dacă nu cumva le minimalizează) însuşi preşedintele Casei, într-un interviu: 400 de milioane de euro pe an. Cardul va fi introdus din luna august 2012 şi va fi operaţional din octombrie: adică nu se fură doar în tot mandatul, până în anul electoral, ci se fură până în chiar ceasul al doisprezecelea. Ceas la care, domnul Duţă şi PDL au să raporteze în faţa poporului că au luptat cu corupţia din sănătate şi că, după 4 ani de mandat în care au tolerat sau beneficiat indirect de corupţie, au stopat corupţia.

Nici n-au de ce să se grăbească până în octombrie, căci au de câştigat nu doar galoane anticorupţie şi puncte electorale: fiecare săptămână care trece înseamnă 8 milioane de euro scurşi din banii de la sănătate.

Dacă am lua doar energia de la Hidroelectrica (că mai sunt şi ceilalţi, mai sunt şi baronii gazelor, mai sunt conţii energiei termice, marchizii importurilor de combustibili şi prinţii subvenţiilor pentru defavorizaţi) şi banii de la sănătate, avem un prejudiciu de 2 milioane de euro pe zi. Adică într-o singură zi se fură numai de aici de două ori mai mult decât i s-au alocat Anticorupţiei pe tot anul 2012 în Strategia Naţională, şi cât i s-a alocat pe următorii 3 ani.

Cum să se grăbească cineva?

Exagerez. Cum să se fure numai 2 milioane pe zi? Gladiatorii anticorupţie au deschis mai multe fronturi, iar lupta e nemiloasă:

TAROM îşi renegociază contractele – economii de sute de mii de euro, acum de câteva săptămâni, după ce un mandat întreg treaba a mers ca unsă.

CFR renegociază contracte. Acum, în 2012, după ce guvernul tocmai i-a iertat datorii de un miliard de euro (euro!).

Metrorex renegociază contractele cu Alstom şi obţine o scădere a sumei cu 34 (treizecisipatru) % după ce vreme de 4 ani de mandat zecile de milioane (de euro) s-au scurs către cine nu trebuia deranjat.

Asta la Bucureşti. Căci în ţară e sânge pe pereţi: o analiză făcută de Ziarul Financiar socotea circa 2 miliarde de euro daţi aiurea prin contractele de construcţii din teritoriu; la Braşov un coş de gunoi din plastic, din cele de atârnat pe stâlpi, costă 500-600 de auro, iar la mine în cartier numai mahalaua are un singur rând de bordură (e drept, înlocuită anual!) – celelalte au două sau chiar trei.

Sau, hai înapoi, la Bucureşti: acolo unde

(Citeste mai mult pe cursdeguvernare.ro)

La 39 de ani, câţi are, Elena Udrea e un politician bătrân? Dar Anca Boagiu la 43? Dar Daniel Funeriu la 41? Şi tot aşa.

Chestia asta cu „întinerirea” guvernului prin înlocuirea „bătrânilor” îmi aduce aminte de numirea lui Tudor Chiuariu (31 de ani) în 2007 ca ministru al Justiţiei – omul adus în guvern de vestitul vice PNL Relu Fenechiu.

Justiţie: adică ştiinţă de carte, experienţă de viaţă, tenacitatea de-a alege (ah, că asta învăţăm toată viaţa) între „bine” şi „rău” şi o bună cunoaştere a şerpăraiei din sistem. Plus jocul pentru „afară”: Mecanismul de Cooperare şi verificare, Codurile etc, etc. Până la urmă ministru al Justiţiei a fost – în felul său, desigur – Relu Fenechiu, cu tot scurtul, dar vivacele excurs profesional al lui Chiuariu: fost şef la Cancelaria lui Tăriceanu şi mai apoi peste DLAF.

Ce aduce astăzi noul guvern, în spatele căruia se aliniază – om cu om, ca la fotbalul total – vechii miniştri? Altceva decât o rocadă care conservă şi politicile de până acum, şi sferele de influenţă, şi grupurile de interese?

Să o luăm şi altfel: de câte ori l-am văzut pe Emil Boc între premierii adunaţi la Brxelles? Când auzi: „Reuniunea miniştrilor de Finanţe din ţările UE a decis să…”, de ce să nu te aştepţi ca ţara care a suportat cele mai dure măsuri de austeritate ale crizei să aibă acolo un reprezentant şi un negociator care susţine privirea oricui.

A oricui dintre deşcele trecute prin marile bănci, prin culisele unde se negociază virgula care schimbă sensul frazelor din tratate, care vede „the big picture” pentru că, până a ajunge acolo, a trecut prin toate detaliile şi cunoaşte fiecare tuşă în parte?

Noi cu cine (o să) contăm acolo pe spezele, anvergura şi viziunea unui ministru, nu vânzând, pe mai nimic, ce mai avem prin casă?

Dar hai să ne întoarcem aici, unde chiar are cine să ne ia în serios:

Ce ştie despre greutăţile din mediul de afaceri românesc un puşti care a ajuns business-man prin moştenirea pe care tata a făcut-o din politică în anii 90, aşa cum se făceau averi din politică în anii 90?

Chiar va reuşi un june numit la Economie  – inginer electromecanic cu un master în managementul securităţii, la Economie – şi aflat în lanţul sprijinitorilor săi, să scuture companiile de stat de pegra tolerată şi protejată de sprijinitorii săi?

Încerc să-mi închipui ce părere au despre noul guvern „tehnocraţii” – cu orgoliul competenţei lor rănit de dispreţul cu care-i tratează clasa politică. Acei ştiutori de carte care văd lucrurile în context, aşteaptă măsuri în zadar, cunosc sistemul în care se străduiesc, prin mii de artificii, să compenseze „deciziile politice” care se iau în guvern în folosul clientelelor. Sau, de ce nu, indeciziile politice. Şi care care ar intra într-un guvern numai ca să-şi aplice viziunea, nu să stea cu inima strânsă de ce-o să zică unul ca Falcă.

Viziunea. Păi tocmai asta i-a lipsit guvernului Boc – stabilizarea macro s-a făcut cu foaia de parcurs pe care a impus-o troika în schimbul banilor, nici măcar „ajustările” nu s-au făcut cum trebuie – vedeţi cât a scăzut în mod real „aparatul de stat”.

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Cu mintea înecată în afronturile pe care puterea le aduce unei psihologii expuse îndelung la exerciţiul ultimei decizii,

cu sastileala cronică pe care o dă deprinderea de-a decide în locul unui grup de mediocri lacomi şi mereu grăbiţi,

şi cu uzura pe care o aduce îndeobşte asumarea statutului de paratrăsnet pentru prostiile şi românismele fără de care niciun partid nu poate fi înregistrat de Tribunalul Bucureşti,

Traian Băsescu a mai mutat o dată după logica sa din vremurile bune: aceea de animal politic care se hrăneşte cu deruta adversarilor săi.

La ora la care vorbim, nu ştim ce fel de prim-ministru va fi Mihai Răzvan Ungureanu.

Ştim însă că numirea lui e produsul unei gândiri pe termen cel puţin mediu – lucru care, dincoace de Tisa, se poate petrece doar dintr-un capriciu comun al unor conjuncturi eterogene. Un fel de experiment pe care ţi-l permiţi din cauză că mai jos de actuala clasă politică nu prea mai ai unde să cobori.

De ce experiment: dacă va dovedi că are combativitate înnăscută, şi instinct şi viziune politice (adică dacă are coaie şi plămâni) Mihai Răzvan Ungureanu ar putea deveni ţăruşul în jurul căruia să se poată construi o clasă politică de o cu totul altă factură decât cea de până acum: e primul premier din ultimii 10 ani fără chipul şi asemănarea partidelor cu care va trebui să negocieze ca să-şi aleagă şi să-şi conducă guvernul. Şi, de mirare – nu e chiar “tehnocrat” – lucru care-l face digerabil şi în guvernul şi în parlamentul de la Bucureşti.

Problema (strict politică – în acord cu raţiunea numirii) lui MRU va fi însă: cum se vor recunoaşte în el (adică vor şti „de unde să-l ia”) cei care se recunosc de 20 de ani fie în modelul „sărac şi cinstit” al lui Iliescu, fie în hăhăiala autoritară a lui Traian Băsescu? Mă refer, desigur, la cei 47,5% pe care ultimul recensământ îi numără la ţară şi la cei aproape 13% pe care ultimul sondaj IMAS pentru Adevărul îi numără la OTV.

În orice caz, merita încercat:

Este iminentă situaţia în care premierul sau preşedintele României va ajunge un simplu „preşedinte de consiliu judeţean” care participă la summit-urile UE – ţara noastră cea mare: el trebuie ales aici astfel încât, acolo („acolo”) lumea să nu-şi amâne, în timpul unei şedinte, cafeaua sau mersul la toaletă pentru minutele în care urmează românul la discurs.

Mă uit pe scena politică şi încă nu văd o soluţie pentru aşa ceva – abia dacă s-ar potrivi Ungureanu. Dar de undeva şi cu cineva ar trebui început, nu? Iar Ungureanu e potrivit pentru un început.

DA: e discutabilă moralitatea numirii unui şef de serviciu secret în fruntea guvernului. Dacă nu am şti că ţara asta e „mereu surprinzătoare” , am lua-o ca pe un afront la normalitatea care ar trebui să producă în fruntea guvernului un economist (apropo: de când n-a mai fost în fruntea guvernului României un economist – suntem doar în criză economică, nu?).

Dar numirea lui MRU mută miza undeva, „afară”, într-un joc de puzzle pe care numai un iubitor al serviciilor secrete şi al marilor „strategii planetare” ca Traian Băsescu îl poate juca cu narcisistă plăcere.

Înăuntru, adică aici, la Bucureşti, vor încerca să câştige combinaţia alţii – politicienii hârşiţi, în genul lui Vasile Blaga ( & comp) şi Elena Udrea (& comp) – tovărăşia preşedintelui în noaptea de Revelion a fost aproape ostentativă.

(Apropo, vorbeam ieri cu “cineva”: n-ar fi rău pentru PSD ca Victor Ponta să fie respectat în PSD ca Vasile Blaga şi Elena Udrea în PSD. Primul pentru accesul la „puterea adevărată”, cea de-a doua pentru bănişorii pe care i-a mai scăpat printre degete şi pentru proiectele „localilor” din PSD – cine se plângea că nu există  “canale de comunicare” ?).

Mai rămâne guvernarea efectivă: şi să vrei, şi nu poţi “tăia” mai mult decât a făcut-o domnul Boc: va avea MRU mână liberă să-şi aleagă minştrii care să dezvolte politici publice (adică să guverneze, nu doar să gestioneze) sau va trebui să înghită aceiaşi lacomi puşi să adune bani de campanie electorală? Miza lui internă asta este. Şi asta este şi şansa (dacă are efectiv una) lui Mihai Răzvan Ungureanu: să transforme un act pur politic cum e numirea sa, într-unul util, eficient şi pragmatic, cum este guvernarea efectivă: economie, clasă de mijloc, mediu de afaceri, civilizaţia serviciilor sociale.

Dar are de unde smulge atare miniştri de la negociatorii sprijinului său politic?

În ce priveşte opoziţia, recomand revederea filmului cu declaraţiile liderilor USL de după anunţarea premierului desemnat de către Traian Băsescu. Rău (da răăăău!) Crin Antonescu – rezervat şi resemnat Victor Ponta (care a şi avansat ideea că alegerile trebuie câştigate la termen, nu la anticipate – i-ar fi plăcut ca, în calitate de politician, să facă el însuşi o astfel de “mutare”) .Amândoi conştienţi de un singur lucru: numirea lui Ungureanu e cu bătaie lungă – cu totul altceva decât un premier şi un guvern care “s-o mermelească”  ei cumva până la alegeri.

Mai priviţi o dată înregistrarea: dezechilibrul politic al României vine din aceea că liderii opoziţiei încearcă din răsputeri să semene cu Traian Băsescu. Crin Antonescu „la stat”, Victor Ponta – „la sfat”.

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Înainte de-a trece la exemple – niste consideratii generale, cu ochiul liber. Pentru două categorii de protestatari: pentru cei care vor căderea guvernului PDL, eventual a lui Traian Băsescu. Şi pentru cei care protestează împotriva întregii clase politice – adică pentru manifestanţii antisistem.

Pentru cei anti-guvernul Boc. Rana pe care e de pus degetul

Pe fond, problema e pusă prost: se cere căderea unui cabinet care a guvernat exact cum ar fi făcut-o orice alt guvern al crizei (inclusiv unul Antonescu-Ponta): cu foaia finanţatorilor – a troicii FMI-Banca Mondială- Comisia Europeană – în mână.

Criza ne-a surprins cu o creştere economică bazată pe banii căpşunarilor şi pe creditul cu buletinul – nu eram, nu suntem şi nu vom fi curând Polonia – singurii care au făcut-o pe deştepţii sunt ungurii, care stau acum la uşa creditorilor şi li se cere un preţ de neplătit, pentru că au luat lucrurile în uşor şi n-au înţeles ce se întâmplă de fapt.

Asta pe guvernarea economică. Pe cea politică: E greu de dat jos guvernul în acest moment. Căderea guvernului înseamna pentru PDL pierederea oricărei şanse la alegerile viitoare. Cu guvernul picat acum, PDL nu mai are nimic de pierdut. Aşa că, în perioada următoare, se va comporta precum lupul încoltit, nu va face nicio concesie de fond, se va multumi să cosmetizeze câte ceva in ceasul al 13. Iar protestele (cele autentice, din piaţa Universităţii, nu cele finanţate şi organizate de partide) nu sunt suficient de ample încât să le forţeze mâna pentru măsuri radicale.

E mult mai sigur, însă, să dai jos nişte miniştri incapabili, care au făcut „erori” costisitoare pentru o ţară aflată în criză, şi care supravieţuiesc în guvern pentru că sunt sprijiniţi la cel mai înalt nivel sau pentru s-au construit din vreme din cerneală şi pixeli.

Nu e doar mai uşor: ci mai ales, mai util, mai productiv, mai aplicat, mai didactic, mai folositor pentru societate:

Mai folositor tocmai pentru ca se identifica problema, se stabileste prejudiciul, se stabileste responsabilitatea, se arată cu degetul vinovatul, se schimba cu un altul care stie ca nu va fi schimbat pentru o vina politica, ci una administrativa.

Cunoaşteţi fotografia alăturată. Ea a apărut într-o revistă, la vreo două luni de când când fondurile europene (un mizilic de vreo 800 de milioane de euro) trecute prin ministerul si responsabilitatea protagonistei, fuseseră blocate, când sute de afaceri (cu mii de angajaţi) atârnau deasupra prăpastiei din cauza suspendării acestor plăţi. (VEZI AICI).

Asta nu mai e o biată aroganţă, sau o simplă sfidare: asta e inconştienţă. Un om cu o asemenea mentalitate nu are ce căuta în guvernul unei ţări în criză, care a fost nevoită să taie 25% din lefurile bugetarilor. (Că pe privaţi i-au uitat toţi – acolo viaţa a fost, în această criză, mult mai grea chiar decât a celor de la stat. Apropo: în “privat” nimănui nu i-ar mai arde să se dea în stambă după un atare eşec – de ce am tolera, deci, aşa ceva în guvern?).

Avem, în acest caz, responsabilitatea, prejudiciul, atitudinea faţă de ţară şi de viaţă. Doamna ar trebui să se întoarcă de urgenţă acasă şi să lase scaunul de ministru unui om responsabil şi cu bun simţ. Nu protestatarii, ci chiar ea tocmai dă guvernul jos.

Alte două vedete ale ratării singurilor bani ieftini pe care-i putea încasa România într-o perioadă în care marea problemă este tocmai scumpetea banilor:

Miniştrii Ion Ariton (Economie) şi Laszlo Borbely (Mediu). Lăsăm la o parte că niciunul n-a guvernat, ci doar au gestionat (de fapt, de ani de zile nimeni nu guvernează – asta înseamnă viziune, program şi efecte) cei doi au pierdut banii pe vânzarea certificatelor de emisii de carbon. E greu de apreciat acum suma (asta rezultă din piaţă) – e vorba de nişte sute de milioane de euro. La pieredea banilor l-au sacrificat pe acarul Păun (Şeful de la ANPM). (VEZI AICI). În realitate, vinovaţi au fost cei doi miniştri: nu se înţeleseseră cât revine ministerului Economiei şi cât ministerului Mediului. Bani la minister înseamnă nişte plăţi, adică nişte contracte, adică nişte comisioane pe care îndeobşte le încasează cineva în ţara asta de anonimi prosperi făcuţi din nimic.

Despre domnul Borbely: într-o ţară în care priorităţile se bat cap în cap, n-a găsit altă întrebuinţare pentru banii de Mediu decât să facă spaţii verzi în sate de munte (VEZI AICI) – pe toate le rezolvase ministerul, mai rămăseseră de făcut parcuri în păduri – nu, nu-i o glumă.

Amândoi miniştrii dorm liniştiţi, şi-au văzut de treabă, au idei, sunt bine-mersi.

Ei, cu nişte întrebări pentru cei 3 aş porni eu. Banii pierduţi de eu sunt singurii pe care România i-ar fi putut încasa în 2011 fără împovărătoarele dobânzi care sunt, de fapt marea problemă a crizei datoriilor şi a finanţării statelor. Aşa ar fi just să se înceapă, cu ăştia trei ar fi începutul unui bun început.

Pentru cei care protestează antisistem

Problema guvernărilor în România nu sunt guvernele (aceste „echipe” sunt doar consecinţele), ci maniera în care e înţeleasă politica: atât de politicieni, cât şi de electorat.

De fapt: nişte şmecheri cumpără (cu mită sadea) voturile unor amărâţi rupţi de orice realitate – ce să te aştepţi de la politicienii şi alegătorii între care deal-ul este un litru de ulei şi un kil de zahăr.De aia au şi fost întorşi în tranşee Vasile Blaga şi compania.

Marea problemă cu care trebuie să se înceapă reforma este

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Drama unei noi Legi a Sănătăţii este că absolut nimeni nu o vrea, decât dacă îi iese ceva (de fapt, cât mai mult) din ea.

O lege cerută de toată lumea – reclamată de însăşi funcţionalitatea societăţii româneşti. Care trebuia să schimbe actuala lege – atât de strâmbă încât sistemul se goleşte de exasperaţii care fug din ţară. O lege din care ar fi trebuit să aibă de câştigat toată lumea.

Oare de ce Legea Sănătăţii a fost blocată, în vreme ce alte legi – multe, dure, nepopulare, cu „victime” reale şi cu „faliţi” palpabili – au trecut fără emoţii pentru guvern: Scăderea cu 25% a salariilor, Legea salarizării unitare, Codul muncii etc, etc.

Cei 6 vinovaţi şi-au jucat cartea: unii (paradoxal) bine; alţii, prost. A ieşit ce vedem cu toţii. Să-i luăm la rând, iar la final să „speculăm” puţin, pe conjunctura care a amorsat încărcătura.

1. Traian Băsescu.

Da, ştim că pe un vapor democraţia e plicticoasă, iar viziunea căpitanului care n-are timp de explicaţii – se execută, nu se discută.

Lucru bun: iniţiativa pe o lege necesară, pe care guvernul nu avea nici intenţia şi nici forţa să o producă şi să o implementeze.

Lucru rău, fatal pentru noua lege a Sănătăţii: preşedintele a crezut că va putea impune legea doar mimând dezbaterea, după care ar fi urmat „formalităţile” din Parlament sau, de ce nu, o asumare de răspundere a guvernului. Fals: vorbim de o piaţă de 8 miliarde de euro pe an, în care, la cum arăta legea venită de la Cotroceni, actualii băieţi deştepţi ar fi fost înlocuiţi cu viitorii băieţi deştepti.

De altfel, observaţiile FMI şi ale Băncii Mondiale pe proiectul legii ar fi trebuit să-l pună în gardă: dincolo de bunul simţ, ele atrăgeau atenţia asupra mizei.

O altă greşeală: A personalizat bătălia pentru „varianta sa” pe lege, şi s-a contrat cu cine nu trebuia: eu, unul cred că Raed Arafat era un aliat mai bun pentru noua lege (cu excepţia capitolului pe medicina de urgenţă, unde chiar există în Europa mai multe “şcoli de gândire”) decât ministru Ritli.

Şi-a ales greşit nu doar aliaţii, ci, mai ales, natura lor: nu te baţi cu un mit, cu o statuie, în timp ce decretezi prin tot ce faci că Elena Udrea e cel mai eficient şi mai bun ministru.

O altă greşeală: Să poţi crede că o lege dezbătută în anul electoral, cu o miză financiară atât de mare, va scăpa la vot fără o discuţie serioasă din partea „jucătorilor” din sistem, înainte ca fiecare dintre ei să se asigure că şi-au luat partea. Că doar n-o să-i lase numai pe-ai tăi să-şi ia partea.

2. Guvernul României, în frunte cu premierul Emil Boc.

Demn de observat cum Emil Boc tace în aceste zile: odată pus în dezbatere pe site-ul Ministerului Sănătăţii, proiectul e însuşit de guvern. Atunci de ce guvernul l-a lăsat pe Traian Băsescu în offside în personalizarea acestui conflict şi de ce nu face front comun în jurul Legii promovate de preşedinte?

Răspunsul: Guvernul nu vrea noua Lege a Sănătăţii şi nu a vrut-o niciodată. E vorba de cea mai mare privatizare din ultimii 10 ani, e un focar de scandal – ar fi mers sa te apuci de ea acum un an, doi. Dar nu în anul electoral.

Nu-i o noutate: legile de „modernizare a statului” initiate în mandatul lui Emil Boc au fost fie impuse de finanţatorii crizei româneşti (Legea pensiilor, legea salarizarii unitare, Codul Muncii etc), fie chiar de Traian Băsescu (Pactul pentru educaţie). Domnul Emil Boc nu a guvernat România nici măcar o zi: el a gestionat cu cirona altora în mână şi a executat. Dar a fost opţiunea lui Traian Băsescu să aibă un premier slab, care, iată, la prima ciocnire adevărată, se ascunde sub pat.

Încă: guvernul Boc nu-i obişnuit să ia în serios dezbaterea, decât dacă e pur formală, dacă e doar un punct de “bifat” în parcursul unei legi de la proiect la România reală.

Dacă Traian Băsescu le-ar fi garantat sprijin în asumarea răspunderii pe lege, cred că la ora asta am fi ascultat rumeguşul ideologic al premierului, care ne-ar fi vorbit de binefacerile noii legi a sănătăţii. Să vorbim prostii – merge, dar să dezbatem cu creionul în mână – nu; pentru că n-am făcut-o niciodată.

3. Ministerul Sănătăţii

De ce n-a ieşit la duel pe argumente cu Raed Arafat ministrul Ritli? Doar legea fusese pusă în dezbatere de ministerul său.

Nu a ieşit pentru că ministerul Sănătăţii NU vrea reforma Sănătăţii. Şi când spunem azi, 15 ianuarie, Ministerul Sănătăţii, spunem UDMR. Nu o vrea acum, înainte de-a se stabili cine ce câştigă din povestea asta.

A auzit cineva punctul de vedere al UDMR, cu obiecţii şi soluţii, pe proiectul făcut la Cotroceni? Nu. Asta nu înseamnă că, în spatele uşilor închise, el nu a existat. Dar nu s-au brodit lucrurile în această poveste care, în termeni politiceşti, înseamnă „gestiunea resurselor” în folosul decidenţilor.

La nivel de minister schemele şi circuitele de bani sunt făcute, sistemul de Sănătate e ultima grijă a acestor funcţionari cu mandat negociat pe zone de influenţă şi izvoare de bani – ştim la orice oră pe cine să sunăm, cine şi cât ia, care şi cât întoarce. S-a muncit ani la rând pentru aceste reţele, s-au dus lupte grele pentru confiscarea lor de la guvernarele anterioare – ale PSD, ale PNL – voi sunteţi nebuni, cum să schimbi aşa ceva peste noapte, când banii sunt atât de rari şi de scumpi?

4. ADEVĂRATUL MINISTRU AL SĂNĂTĂŢII

Pentru că adevăratul ministru al Sănătăţii este şeful CNAS – domnul Duţă.

Adus în fruntea casei de Adriean Videanu – după chipul şi asemănarea modului în care face politică şi reformă Adriean Videanu, Domnul Duţă a fost în toţi aceşti ani adevăratul ministru al Sănătăţii. Din simplul motiv că adevăraţii bani din Sănătate sunt la CNAS.

Paradoxal, deşi domnul Duţă e un promotor al noii legi a Sănătăţii, legea a căzut din cauza unuia ca el: să treacă, dar nu după dezbatere serioasă, nu după modificări de bun simţ, ci aşa cum vrem „noi”, ăştia, care ştim cum se învârt banii Sănătăţii – doar n-o să ciulim urechile la ce spun proştii de pe stradă.

Odată la 6 luni, domnul Duţă iese la rampă şi raportează că anual îi dispar 400 de milioane de euro din banii Casei.

Într-o orice stat funcţional – indiferent dacă are la bază principii de drept sau de onoare – după o atare..

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)