Înainte de-a trece la exemple – niste consideratii generale, cu ochiul liber. Pentru două categorii de protestatari: pentru cei care vor căderea guvernului PDL, eventual a lui Traian Băsescu. Şi pentru cei care protestează împotriva întregii clase politice – adică pentru manifestanţii antisistem.

Pentru cei anti-guvernul Boc. Rana pe care e de pus degetul

Pe fond, problema e pusă prost: se cere căderea unui cabinet care a guvernat exact cum ar fi făcut-o orice alt guvern al crizei (inclusiv unul Antonescu-Ponta): cu foaia finanţatorilor – a troicii FMI-Banca Mondială- Comisia Europeană – în mână.

Criza ne-a surprins cu o creştere economică bazată pe banii căpşunarilor şi pe creditul cu buletinul – nu eram, nu suntem şi nu vom fi curând Polonia – singurii care au făcut-o pe deştepţii sunt ungurii, care stau acum la uşa creditorilor şi li se cere un preţ de neplătit, pentru că au luat lucrurile în uşor şi n-au înţeles ce se întâmplă de fapt.

Asta pe guvernarea economică. Pe cea politică: E greu de dat jos guvernul în acest moment. Căderea guvernului înseamna pentru PDL pierederea oricărei şanse la alegerile viitoare. Cu guvernul picat acum, PDL nu mai are nimic de pierdut. Aşa că, în perioada următoare, se va comporta precum lupul încoltit, nu va face nicio concesie de fond, se va multumi să cosmetizeze câte ceva in ceasul al 13. Iar protestele (cele autentice, din piaţa Universităţii, nu cele finanţate şi organizate de partide) nu sunt suficient de ample încât să le forţeze mâna pentru măsuri radicale.

E mult mai sigur, însă, să dai jos nişte miniştri incapabili, care au făcut „erori” costisitoare pentru o ţară aflată în criză, şi care supravieţuiesc în guvern pentru că sunt sprijiniţi la cel mai înalt nivel sau pentru s-au construit din vreme din cerneală şi pixeli.

Nu e doar mai uşor: ci mai ales, mai util, mai productiv, mai aplicat, mai didactic, mai folositor pentru societate:

Mai folositor tocmai pentru ca se identifica problema, se stabileste prejudiciul, se stabileste responsabilitatea, se arată cu degetul vinovatul, se schimba cu un altul care stie ca nu va fi schimbat pentru o vina politica, ci una administrativa.

Cunoaşteţi fotografia alăturată. Ea a apărut într-o revistă, la vreo două luni de când când fondurile europene (un mizilic de vreo 800 de milioane de euro) trecute prin ministerul si responsabilitatea protagonistei, fuseseră blocate, când sute de afaceri (cu mii de angajaţi) atârnau deasupra prăpastiei din cauza suspendării acestor plăţi. (VEZI AICI).

Asta nu mai e o biată aroganţă, sau o simplă sfidare: asta e inconştienţă. Un om cu o asemenea mentalitate nu are ce căuta în guvernul unei ţări în criză, care a fost nevoită să taie 25% din lefurile bugetarilor. (Că pe privaţi i-au uitat toţi – acolo viaţa a fost, în această criză, mult mai grea chiar decât a celor de la stat. Apropo: în “privat” nimănui nu i-ar mai arde să se dea în stambă după un atare eşec – de ce am tolera, deci, aşa ceva în guvern?).

Avem, în acest caz, responsabilitatea, prejudiciul, atitudinea faţă de ţară şi de viaţă. Doamna ar trebui să se întoarcă de urgenţă acasă şi să lase scaunul de ministru unui om responsabil şi cu bun simţ. Nu protestatarii, ci chiar ea tocmai dă guvernul jos.

Alte două vedete ale ratării singurilor bani ieftini pe care-i putea încasa România într-o perioadă în care marea problemă este tocmai scumpetea banilor:

Miniştrii Ion Ariton (Economie) şi Laszlo Borbely (Mediu). Lăsăm la o parte că niciunul n-a guvernat, ci doar au gestionat (de fapt, de ani de zile nimeni nu guvernează – asta înseamnă viziune, program şi efecte) cei doi au pierdut banii pe vânzarea certificatelor de emisii de carbon. E greu de apreciat acum suma (asta rezultă din piaţă) – e vorba de nişte sute de milioane de euro. La pieredea banilor l-au sacrificat pe acarul Păun (Şeful de la ANPM). (VEZI AICI). În realitate, vinovaţi au fost cei doi miniştri: nu se înţeleseseră cât revine ministerului Economiei şi cât ministerului Mediului. Bani la minister înseamnă nişte plăţi, adică nişte contracte, adică nişte comisioane pe care îndeobşte le încasează cineva în ţara asta de anonimi prosperi făcuţi din nimic.

Despre domnul Borbely: într-o ţară în care priorităţile se bat cap în cap, n-a găsit altă întrebuinţare pentru banii de Mediu decât să facă spaţii verzi în sate de munte (VEZI AICI) – pe toate le rezolvase ministerul, mai rămăseseră de făcut parcuri în păduri – nu, nu-i o glumă.

Amândoi miniştrii dorm liniştiţi, şi-au văzut de treabă, au idei, sunt bine-mersi.

Ei, cu nişte întrebări pentru cei 3 aş porni eu. Banii pierduţi de eu sunt singurii pe care România i-ar fi putut încasa în 2011 fără împovărătoarele dobânzi care sunt, de fapt marea problemă a crizei datoriilor şi a finanţării statelor. Aşa ar fi just să se înceapă, cu ăştia trei ar fi începutul unui bun început.

Pentru cei care protestează antisistem

Problema guvernărilor în România nu sunt guvernele (aceste „echipe” sunt doar consecinţele), ci maniera în care e înţeleasă politica: atât de politicieni, cât şi de electorat.

De fapt: nişte şmecheri cumpără (cu mită sadea) voturile unor amărâţi rupţi de orice realitate – ce să te aştepţi de la politicienii şi alegătorii între care deal-ul este un litru de ulei şi un kil de zahăr.De aia au şi fost întorşi în tranşee Vasile Blaga şi compania.

Marea problemă cu care trebuie să se înceapă reforma este

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Drama unei noi Legi a Sănătăţii este că absolut nimeni nu o vrea, decât dacă îi iese ceva (de fapt, cât mai mult) din ea.

O lege cerută de toată lumea – reclamată de însăşi funcţionalitatea societăţii româneşti. Care trebuia să schimbe actuala lege – atât de strâmbă încât sistemul se goleşte de exasperaţii care fug din ţară. O lege din care ar fi trebuit să aibă de câştigat toată lumea.

Oare de ce Legea Sănătăţii a fost blocată, în vreme ce alte legi – multe, dure, nepopulare, cu „victime” reale şi cu „faliţi” palpabili – au trecut fără emoţii pentru guvern: Scăderea cu 25% a salariilor, Legea salarizării unitare, Codul muncii etc, etc.

Cei 6 vinovaţi şi-au jucat cartea: unii (paradoxal) bine; alţii, prost. A ieşit ce vedem cu toţii. Să-i luăm la rând, iar la final să „speculăm” puţin, pe conjunctura care a amorsat încărcătura.

1. Traian Băsescu.

Da, ştim că pe un vapor democraţia e plicticoasă, iar viziunea căpitanului care n-are timp de explicaţii – se execută, nu se discută.

Lucru bun: iniţiativa pe o lege necesară, pe care guvernul nu avea nici intenţia şi nici forţa să o producă şi să o implementeze.

Lucru rău, fatal pentru noua lege a Sănătăţii: preşedintele a crezut că va putea impune legea doar mimând dezbaterea, după care ar fi urmat „formalităţile” din Parlament sau, de ce nu, o asumare de răspundere a guvernului. Fals: vorbim de o piaţă de 8 miliarde de euro pe an, în care, la cum arăta legea venită de la Cotroceni, actualii băieţi deştepţi ar fi fost înlocuiţi cu viitorii băieţi deştepti.

De altfel, observaţiile FMI şi ale Băncii Mondiale pe proiectul legii ar fi trebuit să-l pună în gardă: dincolo de bunul simţ, ele atrăgeau atenţia asupra mizei.

O altă greşeală: A personalizat bătălia pentru „varianta sa” pe lege, şi s-a contrat cu cine nu trebuia: eu, unul cred că Raed Arafat era un aliat mai bun pentru noua lege (cu excepţia capitolului pe medicina de urgenţă, unde chiar există în Europa mai multe “şcoli de gândire”) decât ministru Ritli.

Şi-a ales greşit nu doar aliaţii, ci, mai ales, natura lor: nu te baţi cu un mit, cu o statuie, în timp ce decretezi prin tot ce faci că Elena Udrea e cel mai eficient şi mai bun ministru.

O altă greşeală: Să poţi crede că o lege dezbătută în anul electoral, cu o miză financiară atât de mare, va scăpa la vot fără o discuţie serioasă din partea „jucătorilor” din sistem, înainte ca fiecare dintre ei să se asigure că şi-au luat partea. Că doar n-o să-i lase numai pe-ai tăi să-şi ia partea.

2. Guvernul României, în frunte cu premierul Emil Boc.

Demn de observat cum Emil Boc tace în aceste zile: odată pus în dezbatere pe site-ul Ministerului Sănătăţii, proiectul e însuşit de guvern. Atunci de ce guvernul l-a lăsat pe Traian Băsescu în offside în personalizarea acestui conflict şi de ce nu face front comun în jurul Legii promovate de preşedinte?

Răspunsul: Guvernul nu vrea noua Lege a Sănătăţii şi nu a vrut-o niciodată. E vorba de cea mai mare privatizare din ultimii 10 ani, e un focar de scandal – ar fi mers sa te apuci de ea acum un an, doi. Dar nu în anul electoral.

Nu-i o noutate: legile de „modernizare a statului” initiate în mandatul lui Emil Boc au fost fie impuse de finanţatorii crizei româneşti (Legea pensiilor, legea salarizarii unitare, Codul Muncii etc), fie chiar de Traian Băsescu (Pactul pentru educaţie). Domnul Emil Boc nu a guvernat România nici măcar o zi: el a gestionat cu cirona altora în mână şi a executat. Dar a fost opţiunea lui Traian Băsescu să aibă un premier slab, care, iată, la prima ciocnire adevărată, se ascunde sub pat.

Încă: guvernul Boc nu-i obişnuit să ia în serios dezbaterea, decât dacă e pur formală, dacă e doar un punct de “bifat” în parcursul unei legi de la proiect la România reală.

Dacă Traian Băsescu le-ar fi garantat sprijin în asumarea răspunderii pe lege, cred că la ora asta am fi ascultat rumeguşul ideologic al premierului, care ne-ar fi vorbit de binefacerile noii legi a sănătăţii. Să vorbim prostii – merge, dar să dezbatem cu creionul în mână – nu; pentru că n-am făcut-o niciodată.

3. Ministerul Sănătăţii

De ce n-a ieşit la duel pe argumente cu Raed Arafat ministrul Ritli? Doar legea fusese pusă în dezbatere de ministerul său.

Nu a ieşit pentru că ministerul Sănătăţii NU vrea reforma Sănătăţii. Şi când spunem azi, 15 ianuarie, Ministerul Sănătăţii, spunem UDMR. Nu o vrea acum, înainte de-a se stabili cine ce câştigă din povestea asta.

A auzit cineva punctul de vedere al UDMR, cu obiecţii şi soluţii, pe proiectul făcut la Cotroceni? Nu. Asta nu înseamnă că, în spatele uşilor închise, el nu a existat. Dar nu s-au brodit lucrurile în această poveste care, în termeni politiceşti, înseamnă „gestiunea resurselor” în folosul decidenţilor.

La nivel de minister schemele şi circuitele de bani sunt făcute, sistemul de Sănătate e ultima grijă a acestor funcţionari cu mandat negociat pe zone de influenţă şi izvoare de bani – ştim la orice oră pe cine să sunăm, cine şi cât ia, care şi cât întoarce. S-a muncit ani la rând pentru aceste reţele, s-au dus lupte grele pentru confiscarea lor de la guvernarele anterioare – ale PSD, ale PNL – voi sunteţi nebuni, cum să schimbi aşa ceva peste noapte, când banii sunt atât de rari şi de scumpi?

4. ADEVĂRATUL MINISTRU AL SĂNĂTĂŢII

Pentru că adevăratul ministru al Sănătăţii este şeful CNAS – domnul Duţă.

Adus în fruntea casei de Adriean Videanu – după chipul şi asemănarea modului în care face politică şi reformă Adriean Videanu, Domnul Duţă a fost în toţi aceşti ani adevăratul ministru al Sănătăţii. Din simplul motiv că adevăraţii bani din Sănătate sunt la CNAS.

Paradoxal, deşi domnul Duţă e un promotor al noii legi a Sănătăţii, legea a căzut din cauza unuia ca el: să treacă, dar nu după dezbatere serioasă, nu după modificări de bun simţ, ci aşa cum vrem „noi”, ăştia, care ştim cum se învârt banii Sănătăţii – doar n-o să ciulim urechile la ce spun proştii de pe stradă.

Odată la 6 luni, domnul Duţă iese la rampă şi raportează că anual îi dispar 400 de milioane de euro din banii Casei.

Într-o orice stat funcţional – indiferent dacă are la bază principii de drept sau de onoare – după o atare..

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Pentru că, până la urmă, despre „feţe” vorbim.

Astăzi nu mai e niciun secret că mişcarea anunţară acum mai bine de un an de Sebastian Lăzoroiu şi numită „Albă ca Zăpada” (care ar urma să deretice prin căsuţa din codrul politic românesc) s-a închegat sub mişcarea de dreapta numită „Noua Republică”.

Logică OK: un mare număr de alegători tineri, cu mentalitate şi aşteptări de dreapta, s-au trezit după trei ani de guvernare de dreapta foarte dezamăgiţi de prestaţia guvernului PDL. Căci numai de cale liberă nu s-a putut plânge domnul Emil Boc – acolo unde ar fi avut probleme în Parlament a lucrat cu asumarea de răspundere. Aşa încât, ce să facă alegătorul de dreapta, atunci când guvernul invocă criza chiar şi când vreme de 3 ani ignoră banii gratuiţi ai UE? Sau când ratează senin (şi fără să plătească nimeni pentru asta) până şi vânzarea binefacerilor subdezvoltării – certificatele de emisii de carbon? Sau când nu are alte soluţii anticriză decât tăierile de la toate bugetele – fără politici publice, fără proiect, fără strategie, fără viziune? Sau care trece – şi se laudă cu asta – la capitolul investiţii sălile de sport din sate şi entuziastele pietruiri de drumuri în comunele primarilor coaliţiei?

În faţa unui atare guvern, alegătorul de dreapta ascultă răbdător clişeele prost rostite de miniştri şi vioi răspândite de propagandişti, înjură o vreme, după care pleacă să facă pluta în piaţa politică. Şi aşteaptă să-l pescuiască cineva, sau pur şi simplu nu mai aşteaptă nimic.

Noua Republică are tocmai menirea asta: să-l agaţe pe alegătorul de dreapta înapoi, să-i reaprindă speranţa că până la urmă vechea clasă politică poate fi înlăturată, să-i reaprindă furiile faţă de corupţia care iubeşte în egală măsură (ca orice părinte nepărtinitor) orice partid, şi să-l reseteze pe vot.

Nimic rău în toate astea – unde nu dă Dumnezeu asemenea mişcări pe tot eşichierul politic – pentru că asta înseamnă judecată, spirit critic şi, mai ales, respingerea oricărei resemnări.

Acesta a fost actul 1. Actul 2:

Domnul Vasile Blaga este pus de partid în fruntea Senatului, iar PDL intră, astfel, în anul electoral, cu taberele reunite şi mobilizate în jurul aceluiaşi interes. Dar reîntoarcerea sa e mai mult decât atât.

Vasile Blaga este cotat în PDL, pentru canalele sale deschise cu inamicii neîmpăcaţi ai partidului, ceea ce era, pe vremuri, Viorel Hrebenciuc pentru PSD. În plus, el nu se întoarce cu mâna goală: domnii Berceanu, Videanu şi întreg grupul care a aşteptat cu răbdare tocmai acest moment, sunt gata să se facă utili şi să se alăture Elenei Udrea (această mironmitrea a PDL), pentru campaniile din 2012. Cineva le-a dat, tuturor, voie. Cineva care s-a gândit şi la cine trebuie să ungă şi să dea cheie maşinăriei electorale a PDL, dar şi la cine va trebui să discute şi să negocieze ruperea USL şi invitarea PSD sau PNL la guvernare, în cazul, cel mai probabil, că PDL nu va ieşi pe primul loc. (Speranţa PDL nu-i tocmai deşartă – domnii Ponta, Antonescu şi, mai ales, 4 ani de înfometată opoziţie pentru „baroni” vor da şi ei o mână de ajutor.)

Aşadar, „vechea” politică se întoarce, greii „pragmatici” îşi scutură armele de praf şi-şi reglează tirul. Şi umblă vorba că, odată atins dezideratul electoral (adică rămânerea la guvernare), nu se vor da chiar toţi la o parte ca să facă loc „clasei politice reformate”. Iar toate astea se petrec în vreme ce o mişcare de tipul Noii Republici se dă pe net, se asigură că membrii ei îşi dau unii altora dreptate şi reformulează la infinit aceleaşi principii.

Şi acum ne întoarcem la „feţe”. Unde sunt?

Unde sunt, în toată această poveste despre o nouă clasă politică experţii, antreprenorii de anvergură din business-ul real (nu cel cu contracte de la partid sau primărie) – fiecare purtând în spate un lucru construit de la zero, o realizare de excepţie, o competenţă punctuală certificată, un brand? Unde sunt personajele poveştilor de succes din economie – cei care chiar ştiu câte parale face guvernarea de dreapta românească, care vorbesc în cunoştinţă de cauză pe domeniul lor şi-s capabili la orice oră să schiţeze un set de priorităţi şi o listă de soluţii concrete? Şi pe care lumea să ştie de unde să-i ia după notorietatea profesională, nu după certurile de la televizor cu doamna Olguţa Vasilescu. Or, astfel de oameni chiar există, n-au plecat chiar toţi. Scurt spus: Cine scrie PROIECTUL?

Desigur, logica spune că „trebuie să câştige ai noştri – doar n-o să se întoarcă Năstase”. Dar fără o garnitură de oameni independenţi şi bine înfipţi pe picioare, de feţe serioase, în ochii cărora să citeşti competenţa şi buna credinţă (care vorbesc puţin tocmai pentru că performanţa vorbeşte în numele lor), orice astfel de mişcare politică rămâne doar la stadiul de metaforă cum a lansat-o Sebastian Lăzăroiu.

În primul rând, pentru că ar fi ineficientă: nu se poate adresa celor care caută o soluţie, ci adună oameni care oricum sunt nişte căuzaşi. În al doilea rând,

(Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro)

Bucureşti, 10 octombrie 2011. Să alergi de la Palatul Parlamentului, din plin NATO, la sediul din Walter Mărăcineanu al PDL, sub norii ăştia care-ţi rup oasele. „Mai rămâi?”„ Nu. Boc cică nu ştiu ce surpriză vrea să anunţe – m-au sunat din redacţie”.

Rond aglomerat de maşini în jurul statuii, „lighenele” de pe maşinile televiziunilor (mogulii  cei buni, la un loc cu ăia răi), cabluri – abia te strecori ca pieton până la uşă. Vorba vine. Trebuie că-s mulţi miniştri – puzderie de ziarişti, feţe cunoscute, dar numărul gulerelor scrobite ale şoferilor care fumează cu o deontologică aroganţă la intrare pare mai mare.

„Cred că au dat-o la pace cu UDMR pe regionalizare – uite-l şi pe şoferul lui Kelemen.”. „Nu cred, mai degrabă anunţă chestia cu scăderea la 300 a numărului de parlamentari. Dacă pesedeu-i de acord o să se mulţumească să schimbe Constituţia fie şi numai pe chestia asta”.
„Vax! N-ar fi fost aşa mare secretomanie – dac-o aranjau, Ponta ieşea primul, de dimineaţă pe Realitatea şi pe Antene”.
„Nu fii sigur – am auzit că Felix nu pune botu la chestia cu parlamentarii”.

Înăuntru nu se fumează, dar totuna ar fi şi dacă s-ar fuma. Şi, în sfârşit, zăpuşeală, după umezeala de afară.

„Nici voi nu ştiţi ce vrea să spună?”.
„Nimic. Nici pe surse, nici pe nimic. Nu vezi că nici aştia de la biroul de presă nu mai fumează la uşă?”
„Lasă, frate, că or să ajungă şi ei la noi odată..”
„Da cică nu Boc anunţă, cică Predoiu, nuşce..”.
„Futere!”.

Mai întâi curg pe scări mai multe perechi de pantofi; apoi apar genunchii – în sfârşit, feţele consilierilor de toate poziţiile din organigrame. Apoi ei. EI ! Predoiu încetineşte ca să-i facă loc lui Emil Boc, premierul încetineşte ca să-i facă loc Monicăi Macovei.

„.. foarte important în ce priveşte viziunea guvenului de dreapta asupra unei chestiuni care ne preocupă pe toţi. … împreună cu … justiţiei şi … ica Macovei, despre care ştim cu toţii că în Parlamentul European … Anticorupţie, ….”

„Sssst!”.

Premierul e, ca niciodată când anunţă ceva de bine, scurt şi lapidar. „… o dovadă a faptului că guvernul nostru manifestă toleranţă zero faţă de corupţie..”.

Pentru Monica Macovei mulţimea naduşită din jur e transparentă, Predoiu priveşte avocăţeşte la uşa din fund, ca la o instanţă fictivă pe deasupra unui pluton de inculpaţi grei de cap.

„Pachetul de legi anticorupţie a fost gândit astfel încât să evităm formalităţile de până acum, simularea luptei cu corupţia din timpul guvernării Năstase şi ipocrizia luptei cu corupţia din timpul guvernării Tăriceanu.” – continuă Emil Boc.

„Iaarăşi, frate. Asta-i chestia cu dezbaterea pe strategia anticorupţie, le vine iar fe-me-i-u pe cap şi ei umblă cu…!”.

„..măsurile pe care le vom lua sunt fără precedent în România ultimlor 20 de ani, şi ele au la bază însăşi strategia de luptă anticorupţie a Comisiei Europene, la care doamna europarlamentar Monica Macovei …. în aşa fel încât … şi să ne aliniem standardelor de siguranţă a unui cetăţean european, aşa cum sunt şi cetăţenii României. Astfel:”

„Ssst, stai să vedem..!”.

„În primul rând, s-a înfiinţat la solicitarea Comisiei Europene, grupul de experţi anticorupţie, care va cuprinde 17 membri, şi care va consilia Comisia Europeană în privinţa măsurilor anticorupţie care trebuie luate pe baza standardelor stabilite de către Comisie. Mai multe o să vă poată spune domnul ministru Predoiu – noi anunţăm decizia politică şi faptul că deja am stabilit detaliile. Şi numele, şi persoanele. Apoi:…”

„Şi cine va face parte din comisie?”

„Apoi:.. O clipă, aveţi răbdare, am spus că vă va da detaliile despre aspect domnul ministru Predoiu. Apoi: …”

„Comisia va avea competenţe şi pe plan intern?”

„Nu, adică, staţi – să vă prezint o clipă strategia guvernului pentru că este un pachet foarte important, este o premieră în România. Apoi: pachetul mai cuprinde măsuri concrete de descurajare şi combatere. În pachet este prevăzut ca imunitatea parlamentară să se dezbată în cel mult 48 de ore de la depunerea solicitării de ridicare. Despre mecanismul parlamentar şi legislativ, doamna Monica Macovei vă va prezenta…”

„Asta ţine şi de modificarea regulamentului Camerei sau a..”

„Am spus, Monica Macovei va.., vă rog mult, întrebările la urmă. E o premieră, aş vrea să prezint pachetul.. Dar cea mai importantă prevedere,..

Continuarea, pe cursdeguvernare.ro

Nu-i rea deloc ideea unui curent de dreapta realist (aşa cum n-ar strica nici adierea de stângă responsabilă). E chiar o necesitate ideea de-a aduna, în jurul dezbaterii politice, pe consumatorul de politică aflat în faţa unui calculator - şi de a-l ajuta să-şi formeze filtrele cu care să cearnă oferta autentică de populismele de toate culorile ideologice. (În definitiv, în Letonia, alegerile au fost câştigate de partidul - de dreapta - care a luat cele mai dure măsuri ale crizei).
Există, de asemenea, un electorat tânar, care n-a apucat încă să primescă nimic de la stat, şi pe care-l scoate din sărite să se ştie contribuabil prin stat la propria sa asistenţă; acest electorat ciuleşte, instinctiv, urechile spre o ofertă politică cu care dreapta poate spera să-i atragă atenţia.

Dar dacă Alba ca Zăpada se rezumă numai la asta, e al naibii de puţin. Dacă e doar o mişcare menită să asigure mobilizarea la alegerile viitoare, să ne ştergem pe bot de speranţa că ea va schimba şi clasa politică. Aş spune că dimpotrivă.

Pe de o parte, ea va produce doar nişte lipitori de afişe (pe garduri sau pe net) şi expunerea unor dealeri de idei care vor gira o clasă politică „nouă”, dar clonată după cea actuală. Generaţia de politicieni care va prelungi - cu ochii închişi şi punga deschisă - contractele copiilor „băieţilor deştepţi”.

Pe de altă parte, ratează momentul rarisim de care vorbeam la început.

În oricare din cazuri, Albă ca Zăpada e pândită de două pericole.

Primul vine de la însuşi cel care..

Citeşte mai departe pe cursdeguvernare.ro

Să plecăm de la particular la general. Uitaţi-vă puţin la feţele miniştrilor din guvernul Boc. Şi încercaţi să vă închipuiţi care din ei ar fi în stare - fără relaţii, poziţie politică,

fără complicităţi şi alte forme de şpagă - să ţină pe plus o afacere pornită de ei înşişi de la zero. Cei mai cârcotaşi şi mai cusurgii dintre noi îşi vor explica, astfel, şi de ce măsurile de stimulare a mediului de afaceri luate de guvernul Boc (de „dreapta”) sunt un fel de „Cornul şi laptele” oferit sărăcimii fără speranţă de guvernul (de „stânga”) al lui Năstase.

Mai uitaţi-vă o dată: care dintre ei ar fi capabil să găsească o soluţie la problemele de pe felia lui - desigur, altfel decât de-a bifa din când în când vreun punct din lista pe care un funcţionar ca Jeffrey Franks o întocmeşte între două avioane? Cu alte cuvinte - pe mâna căruia dintre ei aţi merge, pesupunând că aţi avea de ales?

Greu de spus: pentru că sunt „oameni de sistem”. Niciunul din ei nu stă în picioare, decât sprijiit din toate părţile - de la dreapta, stânga, din faţă şi din spate, de sus şi de jos.

Toate astea aici, la noi, la Bucureşti - în „mic”. Dar la fel stau lucrurile şi „în mare”, în lumea din jur - unde criza ia prin surprindere guvernele şi le pune în faţă situaţii pe care ele nu ştiu să le înfrunte altfel decât cu clişee şi „proceduri” dobândite în zeci de ani de politicianisme. Noutatea absolută a momentului istoric pe care-l trăim este că statele chiar pot da faliment. De ce? Pentru că au fost conduse ca nişte afaceri, au fost scoase, prin mecanisme financiare sofisticate, pe bursă şi s-a pariat pe cifrele lor până când specula a depăşit negustoria „cinstită”.

Problema e că au fost conduse de proşti afacerişti: popoarele şi guvernele s-au mituit reciproc decenii la rând, până când politica a ajuns un business făcut de nişte nepricepuţi fără nicio răspundere, cu banii altora, cu banii tuturor, cu banii nimănui.

Aşa s-a ajuns ca până şi istoria Greciei - de exemplu - să aibă „valoare de piaţă” - ce s-a păstrat în mii de ani sângeroşi se pierde într-o săptămână pe “trend”. Aşa s-a ajuns ca diferende internaţionale, revendicări ale zonelor de influenţă şi datorii vechi, ale căror scadenţe s-au tot amânat - tensiuni care cu secole în urmă se tranşau prin război - să fie puse pe burse.

Cine sunt strategii acestui război de catifea? Să-i comparăm cu marii lideri ai Europei de acum 20-30 de ani. Thatcher, Kohl, Mitterand, Gorbaciov - politicieni care avuseseră „privilegiul” de-a vedea cum se construieşte o ţară din ruinele ultimului mare război - nu doar din punct de vedere economic, ci şi ca mentalitate şi consistenţă individuală a fiecărui cetăţean. Suntem în pragul schimbării paradigmei economice, în care creşterea se bazează pe consumul excesiv (nu pe consum, ci pe consumul excesiv), fiecare „cincinal” aduce o nouă problemă insolubilă (în 10 ani alimentele ne vor preocupa cum ne preocupă astăzi energia) - iar liderii de astăzi nu au forţa să-şi convingă popoarele că businessul trebuie condus altfel, căci fenomenele sociale au schimbat datele problemei şi că nu mai funcţionează vechile „proceduri”.

Nici nu au cum să le convingă: ei înşişi sunt „oameni de sistem”. Partea speculativă din valoarea lor „de piaţă” prevalează asupra consistenţei: înainte de-a fi fost lideri autentici, ei sunt produsele electorale ale unor societăţi anesteziate cu inconştienţă - nişte năuci gestionari, înainte de-a fi vizionari. Această generaţie de politicieni făcuţi din ccerneală şi pixeli nu vede în construcţie decât contractele pe care trebuie să le plaseze finanţatorilor politici; şi din dezvoltare nu înţelege decât consum.

Un simplu exerciţiu: încercaţi să vi-i închipuiţi,..

Citeşte mai mult pe cursdeguvernare.ro

Ştiti de ce ajuns Grecia în situaţia în care a ajuns?

Din două motive:

1. Vreme de zeci de ani, guvernele lor s-au comportat exact precum guvernele României din ultimii 20 de ani. Populism, salarii mărite fără acoperire în economia reală pentru cei „de la stat” - care sunt masă electorală compactă şi - în general, „măriri” până când s-a ajuns în situaţia (specifică şi României până când guvernul Boc a admis - ultimul de pe planetă - că e criză) ca un salariat plătit din contribuţii să câştige mai mult decât contributorul (aşa era în 2009).

Celor care spun că, totuşi, guvernele Boc „au avut curajul politic” să taie lefurile la bugetari şi „să ia măsurile  nepopulare” de scădere a deficitului bugetar: asta a fost condiţia finanţatorilor FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană - fără aceste măsuri nu vedeam nici un eurocent.

2. Aflat în plină criză, guvernul de la Atena a catadicsit la un plan de salvare abia după presiunile internaţionale (e drept că atunci când străinii îţi pun ordine în buget costurile sunt de zeci de ori mai mari decât salvarea „în regie proprie” - dar asta-i altă discuţie). Recomand un articol, AICI, scris de un grec despre Grecia lui. Iar când guvernul a decis, în fine, să întreprindă şi altceva decât păcălelile obişnuite, s-a mişcat încet, nu cumva sa turbure coteriile politice şi să-i  treacă la regim de „privat” pe slujbaşii de la stat. Adică exact cum fac domnul Emil Boc şi guvernul său.

Acum, în România: nu poţi da vina la infinit pe criză şi pe conjunctura internaţională decât după ce ai epuizat toate măsurile de a-i minimiza efectele. Iar pentru asta nu era nevoie nici de “viziune”, nici să revoluţionezi teoria economică. Scriam aici cum domnul Emil Boc a ratat, în ultimele 6 luni, cele două mari (şi singure şi sigure) oportunităţi de-a aduce bani în economie. Investiţiile (negociate, în premieră, cu FMI, să se treacă încă din primul trimestru) şi Fondurile europene.

N-au făcut-o nici pe una, nici pe cealaltă. Nici n-ar fi avut vreme să vadă de economie: legea de confiscare a averilor a trebuit transformată în modificarea Constituţiei, regionalizarea a trebuit să fie folosită în disputele cu UDMR, iar la dezvoltare - n-avem bani, dar bine că are doamna Elena Udrea frunză. E drept: Manuel Barroso îi scrie exasperat domnului Boc - dar cu fandoseli din astea suntem obişnuiţi încă de pe vremea lui Nicolae Văcăroiu, şi uite că trăim!

Aşa stând lucrurile, la ora la care vorbim, Emil Boc, Traian Băsescu, românii lor şi ungurii lui Kelemen Hunor ar trebui să stea zi-noapte în şedinţe şi să nu plece acasă dimineaţa decât dacă au găsit o soluţie fezabilă şi pentru fondurile europene, şi pentru investitii. În trei zile ar trebui înfiinţat un minister al fondurilor europene (aşa cum au alţii - polonezii, bulgarii, ungurii - nu avem de inventat apa caldă), care să treacă la lucru din a patra zi. Ministerul trebuie trecut prin Parlament? OK - doar avem preşedinte jucător: convocăm Parlamentul în sesiune extraordinară - e vorba de economia României, de multe miliarde de euro în condiţiile în care desfiinţăm spitale ca să economisim câteva amărâte de zeci de milioane. Dar nu: ei au impresia că or să piardă alegerile din cauza lui Funeriu…

Căci lumea a intrat deja în vacanţă: zâmbetele de vară ale celor care mai mişună încă pe culoarele Guvernului şi Parlamentului te îndeamnă şi pe tine să o laşi mai moale - mai o şedinţă de guvern, mai una de coaliţie unde vin slujbaşii mai mărunţi, mai o discuţie, mai o negociere, mai unul mic şi negru în cerul gurii la vreun tocşou - de ce să ne grăbim, mai e vreme până la toamnă când ne-om apuca, nu-i aşa, tot de Constituţie şi regionalizare.

Aşa fac ei, la stat. Dar tu, boule din „privat”, ştii că ai muri în câteva săptămâni dacă ţi-ai conduce afacerea aşa cum conduc ei ţara. Tu ai câştigat fonduri europene, ai dat demult drumul la proiect, dar nu vezi banii pentru că pe traseul lor spre tine stau aceşti slujbaşi relaxaţi şi împăciuitori. Tu vii de acasă, din vacanţă, de lângă copii, din vizită, de lângă soacră, de oriunde, la orice oră - atunci când angajatorul te cheamă că se scufundă barca şi că în 48 de ore trebuie găsită şi implementată soluţia. De ce? Pentru că la tine, în anonimatul „privatului”, ai în fişa postului nu să bifezi şedinţe şi „să le-o tragi la gioale” celorlalţi, la televizor, ci să rezolvi problema. Altfel mori sau zbori.

Cine judecă aşa? Ai crede, poate, că avocaţii tăi de strânsură de

Citeste mai mult pe cursdeguvernare.ro

Există o mică mitologie pentru care curând o să ne vină nota de plată. Micile deconturi au apărut deja, dar o să le pomenim mai jos.

Mitologia constă în refrenul cântat pe toate canalele la care are acces puterea: „domnul Emil Boc a scos ţara din criză“. Înainte de a arăta că domnul Emil Boc NU a scos ţara din criză, să înşirăm câteva adevăruri fără de care nu am putea înţelege ultimii 2-3 ani de guvernare.

1. Nu domnul Emil Boc a scos ţara din criză. Planul de măsuri a fost făcut de reprezentanţii FMI şi a constat în câteva variante (foarte puţine) de tăieri de cheltuieli publice pentru reducerea deficitului bugetar. S-a tăiat simplu, ca la la un CAP oarecare, 25%, s-au mai impozitat nişte pensii mici şi s-a pus ordine în nişte dosare (puţine, folosite mai mult la televizor) de ajutoare sociale bazate pe falsuri. Niciuna dintre măsuri nu are legătură cu vreun plan vizionar de relansare a creşterii economice - decât poate, cel mult în plan declarativ.

2. Tăierile de salarii operate guvernul domnului Boc nici măcar nu au plecat de la o bază acoperită. Practic, au fost tăiate excesele nesustenabile pe care bugetarii le primiseră în ultimii doi ani de dinaintea crizei.

3. Aşa numitele „măsuri anticriză” - în fapt, tăierile pomenite mai sus, au fost luate foarte târziu. Traian Băsescu spune că opoziţia e de vină, din cauza blocajului parlamentar. (Blocaj de care cursdeguvernare.ro a scris aici). Motivul e, însă altul: anul electoral 2008, căci excesele salariale fuseseră votate şi de PDL. (Unele nici n-au mai apucat să fie date, dar o să le plătim noi - nu parlamentarii de toate culorile - căci bugetarii le-au recâştigat în Justiţie).

4. Aşa numitele legi de „modernizare a statului” (Salarizarea unitară, Codul muncii etc, etc) care au fost trecute sub mandatul lui Emil Boc (toate prin „asumarea răspunderii”) au fost condiţii nescrise ale înţelegerilor cu FMI. Fără ele nu primeam (nu e nici o nuanţă: de fapt, guvernul nu primea) banii.

5. În ce priveşte politizarea instituţiilor administrative. Am bănuiala că alaltăieri, când Mark Gitenstein, ambasadorul SUA, vorbea de corupţia pe care o întâmpină firmele americane în România, NU se referea la

Citeşte mai departe pe cursdeguvernare.ro

Domnul Emil Boc are toate calităţile celui format lângă o personalitate în umbra căreia nici iarba nu creşte. Executant desăvărşit, de o rară dexteritate în a înlocui competenţa jucându-se cu doar două-trei clişee (pe care un diletant n-ar da nici două parale), şi dotat cu o rezistenţă care nu ştii prea precis de unde vine: îndură cu stoicism loviturile, sau pur şi simplu nu-l doare?

Încă o calitate: numai respectul îl face să vorbească în urma jupânului - reluând ca un ecou până şi erorile stilistice - deşi are marea intuiţie de-a şti încă dinaintea acestuia ce urmează să zică. Scurt spus - seamănă, ca orice om, cu suma acţiunilor lui cele mai de seamă: „asumarea răspunderii”, procedură convenţională golită, în fapt, de orice răspundere personală. Mai pe şleau, dacă nu-şi violează secretara, nu se-apucă, de capul lui, să dizolve parlamentul şi nu pune o bombă în tren, va rămâne premier indiferent cum conduce ţara.

Dar despre dl. Emil Boc va fi vorba data viitoare: am început cu domnia sa pentru că această psihologie are drept de semnătură şi devine politică de stat. Personajele de astăzi sunt sângeroşii săi oponenţi: doi oameni tineri, energici, având de partea lor avantajul lipsei de uzură pe care o poate produce guvernarea în vreme de criză şi măsurile slugarnic de nepopulare care nu l-au cruţat pe actualul premier.

Nu, nu lunec spre deriziune - e doar efectul unei sume de greşeli pe care strategii şi consilierii de imagine ai celor doi - Crin Antonescu şi Victor Ponta - le comit când îi sfătuiesc să iasă în lume numai la braţ: mintea mea îi asociază mereu cu cele două personaje de desene animate Heckle şi Jeckle (trebuie să fie pe undeva pe youtube).

Cred chiar mai mult:

Citeşte continuarea pe cursdeguvernare.ro

Asta e ţara care trebuie regionalizată, spuneam ieri.

Astăzi scriu: ăştia sunt oamenii care trebuie să modifice şi să aprobe Constituţia.

Acum: aud voci care pretind că Băsescu are o valută forte cu care să negocieze modificarea Constituţiei: le va oferi PSD şi PNL doi ani din mandatul său de preşedinte, prin suprapunerea prezidenţialelor cu parlamentarele.

Fals, din cel puţin două motive. Mai întâi, că Băsescu nu va negocia cu PNL şi PSD, ci cu acea STRUCTURĂ supraconstituţională de care scriam mai sus la România lui Cozmâncă. Să mai spunem că în această structură găsim şi o bună parte din PDL ? Apoi, târgul e total dezavantajos pentru politicienii României lui Cozmâncă: Băsescu le dă doi ani din mandatul său, şi le cere, la schimb, să se desfiinţeze - pentru că asta înseamnă să consimtă la modificarea Constituţiei. Iată cel puţin trei puncte care nu vor trece la o eventuală schimbare a legii fundamentale:

a. Scoaterea din Constituţie a prevederii potrivit căreia „Caracterul licit al averii se prezumă”. Să ne înţelegem: într-o ţară împărţită la caroiaj, cum a desenat-o în anii 90 geniul politicii de cadre româneşti, nu a fost lăsat la voia întâmplării nici măcar un oscior. Totul a fost evaluat şi pus deoparte pentru cineva: aşa au fost clădite majoritatea (nu toate, dar majoritatea) averilor uriaşe din România ultimilor 20 de ani. Să încercăm să ne închipuim dacă clasa suprapartinică care conduce ţara va primi, de dragul orgoliilor lui Ponta şi Antonescu, doi ani din mandatul lui Băsescu, riscând confiscarea averilor pe care puţini le pot justifica. Eu, unul, mă îndoiesc. Fie şi numai din cauza acestei prevederi, noua Constituţie nu va trece de Parlament. În România oficială, prevederea ar deveni punct într-un program politic. Dar în România lui Cozmâncă ea va crea o solidaritate a clasei suprapartinice care n-a furat ea vreme de 20 de ani ca să rişte totul pe nişte alegeri prezidenţiale pe care nici măcar nu e sigur că le va câştiga cine „trebuie”.

b. Noua Constituţie ar trebui să prevadă că imunitatea parlamentară e valabilă doar pentru declaraţiile şi acţiunile politice. Pardon! Suntem într-un stat în care campaniile electorale sunt finanţate ILEGAL de absolut toate partidele parlamentare. (Cursdeguvernare.ro a publicat AICI un articol despre finanţările partidelor - am ridicat doar un colţ al plapumei sub care se hârjonesc finanţatorii transpartinici ai campaniilor electorale cu aleşii, şi încă nu ne-am dat seama cine e deasupra.) Şi într-o ţară în care destui finanţatori îşi cumpără, odată cu locul eligibil pe liste, şi imunitatea, e greu de crezut că se vor găsi două treimi din „aleşi” care să-şi dea foc la valiză. România va putea spera la o atare prevedere trecută în Constituţie abia după ce va reuşi să organizeze două campanii electorale consecutive fără mită electorală. Până atunci, facem teorii.

c. În fine: parlament unicameral, cu maximum 300 de aleşi. E o discuţie, dacă unicameral sau bicameral. Ceea ce iese complet din discuţie este numărul: 300. Într-o ţară care s-a dovedit prea mică pentru finanţatorii partidelor, şi parlamentul e, chiar şi aşa, prea mic pentru clasa politică doritoare să se gândească la binele naţional. Cine nu crede să încerce să-şi închipuie zgomotele

Continuarea, pe cursdeguvernare.ro