Voiam sa scriu despre cum m-am intors eu pe prima pagina a Cotidianului, si despre cum m-am ratacit printre vorbele aruncate de domnul Cornel Nistorescu la finele prostiei cu care deschide el azi ziarul. (Da, fireste sa comenteze lumea despre riposta ziaristilor de la Cotidianul, e stire - chiar aia despre oamenii  care musca un caine :).  N-am s-o fac, pentru ca nu inteleg lucrul esential care anima Cotidianul de azi: incrancenarea celui care ma ia la “coane” si la “ciumete”, si care vorbeste - si nu de azi, de ieri - cam in dodii. Pentru ca nu e furia unui batran incercat si intelept coplesit de o situatie careia ii cauta rezolvare, ci mai degraba iesirea nervoasa a unui mosulet care constata ca nu mai are bani de femei pentru ca i-a cheltuit pe toti pe viagra.  Mai calm, ce naiba, doar s-a rezolvat: i s-a pus la dispozitie, in sfarsit, o gazeta.

Fata de ce apare azi in Cotidianul scriu doar atat: a fost o performanta sa construiesti si sa aduci ziarul la prestanta si distinctia la care eu l-am lasat in aprilie 2007  - multi credeau ca simplul fapt ca sunt agitati le da dreptul sa incerce sa-l incalece ca directori sau redactori-sefi. Nu fac aici o lista cu cei din afara care se autopropuneau (”aveau initiativa” - ca sa pastrez stilul casei) , inca de pe atunci, la patron.  

Basta cu acest detaliu - hai, mai bine, sa ne uitam la the big picture: acolo unde insusi domnul Cornel Nistorescu nu e decat urma de scrum pe care mesterul a lasat-o intr-un colt, cand si-a atins, din neglijenta, trabucul. Asadar:

Suetonius ne povesteste ca Nero obisnuia adesea sa exclame, privind edificiile de-o inumana maretie ridicate intr-un inuman de scurt timp: “Nici un principe n-a stiut pana acum ceea ce-i este permis”.

Fara nici o ironie: ce-mi place! Banuiesc - privind la dezinvoltura cu care Sorin Ovidiu Vantu experimenteaza pe investitiile in presa si produsele construite cu mestesug si cu sufletul scos din multi oameni priceputi - ca si parintele posesorul trustului Realitatea-Catzavencu poate sa exclame zilele astea, din barca sa plutind printre nuferii protejati de lege ai Deltei: “Nici un mogul de presa n-a stiut pana acum ceea ce-i este permis”.

Ba a mai existat unul, pe care l-a cunoscut, dar pe care cred ca nu si-l aminteste: el insusi. In urma cu 7-8 ani, nu ramanea piatra peste piatra dintr-unul din cele mai profesionist alcatuite trusturi de presa din Romania: reteaua de publicatii Monitorul. La care atasase ziarul Curentul, care ar fi trebuit sa fie fanionul unui grup de presa scrisa menit sa umileasca orice concurenta. Ma intorc in timp si vad cu ochii mintii: faceam cel mai greu si mai percutant Monitor, intr-unul din cele mai ostile judete din tara pedesereului: reteaua avea anvergura, forta logistica, profesionalismul si alcatuirea vizinoara a comunicarii, fata de care publicatiile de mai tarziu ale lui Adrian Sarbu au fost o simpla joaca de copii. (Nici o exagerare: nu toate trusturile de presa au astazi, dupa atatia ani de tehnologie isterica, optimizarea logistica ce mentinea vii, in timp real, fara internet, 10-12 ziare. Va puteti inchipui un COTIDIAN LOCAL care apare in 24 de pagini broadsheet? Domnul Nistorescu nu muncea intr-o luna, ca director, cat muncea oricare dintre reporterii nostri intr-o singura zi). Nici un compromis, nici un pas inapoi, nici un pas lateral, intr-o vreme in care domnul Nistorescu lua comisioane pe reclama de la stat si ne vrajea mintile cu superbele lui editoriale. Scoala de scoala de presa quality (aproape toate ziarele centrale au in osatura lor oameni care au facut scoala Monitorul), intr-o vreme in care ziarul domnului Nistorescu publica pe prima pagina niste penisuri uriase (si, daca nu ma insel, mov), ca sa atraga atentia asupra articolului politic de alaturi.

Nu mai povestesc - domnul Vantu isi aminteste fara indoiala, pentru ca ii placuse marfa, stia ce cumpara, avea sa afle ca in bransa asta banii se fac mult mai greu decat altfel, dar: mi-a placut inca de atunci ca si-a permis. Si cine-si permite sa cumpere, are dreptul sa-si permita sa faca ce vrea cu marfa. Nu?

 Adevarul e ca-ti trebuia o pricepere fara cusur sa spulberi intr-un timp atat de mic un sistem cu o inertie atat de mare, cum era reteaua Monitorul. Personal, l-am pretuit si pentru ca, da, a dat dovada chiar de aceasta pricepere fara cusur!

Anii s-au scurs si m-au adus iarasi in parohia domnului Vantu, cand a cumparat Cotidianul. Ce mi-a placut cel mai mult la el: n-a vrut ziarul pentru ca fusese al lui Ion Ratiu - asta-i un cliseu cam stupid, la care numai imaginatiile meschine mai pot apela; spre deosebire de domnul Nistorescu, domnului Vantu ii placuse tocmai spiritul viu, scoala de dezinvoltura, creativitatea cu care se apropia de eveniment, detasarea care-i asigura luciditate, si eleganta cu care aborda cele mai mizerabile realitati - atribute ale ziarului pe care-l faceam cu o redactie de insi mobili si pizdosi, greu de strunit si incantator de greu de condus - impreuna cu baietii de la Catavencu. (Am propus cuiva un test referitor la Cotidianul de atunci, nu mai mananc cu el aici atentia nimanui). Dimineata la opt jumate eram in redactie, si plecam seara la unspe, ca incercam sa facem si o versiune online performanta, intr-o vreme cand teoreticienii online-ului isi stricau ochii cu afacereza. Cream o alternativa de a face presa detasat si lucid, intr-un moment in care Evenimentul zilei era isterizat politic pana la ultimul centimetru de pagina - caci Nistorescu de atunci lingea unde scuipa Nistorescu de azi.

N-aveam ochi pentru realitatea nerelevanta - eu, unul, am aflat abia tarziu ca, in timp ce noi construiam spiritului unui ziar in pulsul unui cititor tot mai grabit si mai insensibil la abureli si clisee, maestrul tineretilor noastre, domnul Nistorescu, plecat de la Evenimentul, se angajase la domnul Mititelu de la Craiova, ca de aceasta data sa linga unde odinioara scuipase; adica acolo unde putea sa sugereze in voie despre o femeie ca e o curva, si unde-si putea permite sa aiba rolexul dat cu 10 ani in urma. (O stire pe care n-am citit-o: domnul Nistorescu si-a reziliat contactul de la Craiova? Nu intreb degeaba.)

Ei bine, da: asta mi-a placut la domnul Vantu: numai un om ca el isi putea permite ce si cum sa-i placa, si apoi sa spulbere cu noblete ce-i placuse - un ziar cum era Cotidianul de atunci (demontat apoi cam dupa reteta Monitorului - nu mai intru in detalii si analize); doar el cunostea eleganta volutei cu care poti evita solutia potrivita, dupa ce, aproape mereu, cumpara la un pret ce lasa piata perplexa; doar el isi putea compune deciziile din amestecul, dozat farmaceutic, de sfaturi proaste, orgoliu personal, pasiunea de colectionar de fetze, curajul de-a bajbai dezinvolt printre lucrurile pe care nici chiar mogulii nu le inteleg uneori; doar el putea sa-si permita sa plimbe pe la nasul unui cititor un produs promitator si apoi sa i-l smulga, in gluma si sa spuna: “e al meu, fac ce vreu cu el!”. Doar el putea pretinde minuni mari pe perioade de timp mici - numai el il putea concura pe Gigi Becali la schimbatul sefilor, directorilor, editorilor; doar el putea avea norocul singular al unui board care facea toate aceste schimbari, ca si cum ar fi ghicit dinainte ce decizie anume o sa primeasca acordul lui.

Or, nu asta inseamna sa fii mogul adevarat? Nu ce tot poreclim noi prin piata: Sarbu? Un pragmatic plicticos, a carui singura si neinsamnata calitate e sa discearna de la o posta competentza tenace si discreta de impostura sclipitoare. Voiculescu? Un afacerist veros convertit la convingerea puerila ca din presa chiar poti face bani. Patriciu? Un libertarian idealist, prea sclivisit pentru nerabdarea cu care se fac banii dincoace de Tisa. Dar nici unul dintre ei nu are scanteia mogulului autentic: aceea de a-ti permite. Sa-ti aprinzi trabucul cu un ziar, cu o retea de presa, un trust - si apoi sa dai vina, injurand cu indulgenta atunci cand nu o ia din prima, pe fabrica de tutun; sa ai un ziar pe care sa-l folosesti asa cum isi folosea printul cersetor sigiliul imperial - la spart nuci, sa demontezi cu el o roata, sa scartai o usa, sa alungi o albina de pe o floare, sa crapi o fereastra, sa plesnesti un tantar asezat pe buza unei vaze de murano, sa-l agiti ca pe un pumn, in joaca, spre unul, spre altul, sa-ti faci vant de evantai pe zaduf.

De doua lucruri sunt convins: ca admiratia mea fata de mogulul pur-sange e impartasita de toti cei care astazi lucreaza in redactiile din Bucuresti, adusi de unda de soc a exploziei Monitorului. Si: ea va fi asumata peste o vreme de toti cei ce vor fi adunati, intr-un premium autentic, de unde de soc a Cotidianului. (Pe naiba: nu va fi nici nici o unda de soc, dricul va fi vopsit in roz, iar in jur vor tzopai lautarii.)

In fine, un gand de carcotas ma sileste brusc sa-mi temperez admiratia si sa constat ca are si mogulia mioritica limitele ei: cu adevarat spectaculos ar fi fost ca domnul Vantu sa fi adus la Cotidianul pe Adrian Paunescu - nu-mi vine sa cred ca a fost o scapare de imaginatie, ci doar o lupta dreapta intre domnul Nistorescu si marele bard; intre cititorii unuia si ai celuilalt. Esenta de cititor, adica. Si nu e normal, ca aceasta esenta sa i se cuvina, ca orice esenta, domnului Vantu?

- Incerc sa vad (e un reflex pe care am sa ma straduiesc mereu sa mi-l pastrez) chipurile celor adanciti in citirea Cotidianului. Eu nu mai vad aceste chipuri. Poate ca le vede noul director al ziarului - trebuie sa lucrezi cu macar 100 de formule fizionomice pana sa-ti faci o idee cui vorbesti de fapt.

- Am scris despre intamplarile de la Cotidianul din ultimele zile pur si simplu pentru ca sunt un eveniment. Nu voi mai scrie despre domnul Nistorescu si ispravile lui din viitor (adica, pentru restul lumii, din zilele noastre), sau trecut (adica prezentul domniei sale) decat daca am sa fiu silit sa raspund; caz in care voi folosi, evident, un alt registru. Poate ca la un moment dat am sa fac o analiza - chiar analiza - detaliata a ceea ce s-a petrecut la acest ziar, dar inca ma gandesc: nu vreau sa ajut pe nimeni sa-si conceptualizeze problemele. Sper din toata inima ca redactia sa reziste manierei de conducere a noului director - sper sa inteleaga ca din discursul poticnit al acestuia are sa retina ecoul care se intoarce din peretele de fundal: ideea revenirii la jurnalismul traditional (sunt adeptul fara rezerve al acestor principii, dar gandite si translate neaparat in noile suporturi new-media). Bafta pentru orice va urma - cine stie in ce colt al redactiei se va pastra scanteia: in superbul sau capriciu, mogulul o va descoperi intr-o zi, va sufla in ea si va cere apoi lemne si samovarul.

Post Scriptum:

Nu vreau sa trec mai departe fara sa-i vorbesc si domnului Nistorescu (sa nu se supere), macar intr-un p.s. - ca tot mi s-a adresat direct. Zice domnia sa despre mine si Maruta: “personaje neimplinite” si ne trimite la biserica sa ne rugam pentru el. Chiar ma rog (pun pariu ca si Mihnea Maruta): maestre, apropo de implinire, sa-ti dea Dumnezeu macar in trei vieti ceea ce mi-a dat mie in jumatate; din toate punctele de vedere; abia atunci daca ai sa intelegi ceva din ziarul in care ai intrat incaltat.

(si pliz! - nu adu vorba de bani si eficienta; sigur nu vrei sa-ti raspund).

-

Trackback URI | Comments RSS