* Are sursa buna - aici si aici -, si sa-i ajute Dumnezeu sa dea primul informatia. Stirea ei: atunci cand un brand si o istorie ca Evenimentul zilei se pregatesc sa intre, in numai un an si-un pic, intr-un al treilea buzunar, e de banuit ca nu mai e mult pana cand destui jurnalisti vor plange dupa vremurile mogulilor. (In definitiv, la ce sa-ti trebuiasca un ziar aflat pe pierderi serioase, cand nu cunosti nici meseria, nici businessul?). Exceptiile fericite o sa confirme regula - poate (si) datorita unei atare viziuni.

* Noile taxe si impozite pe dreptul de autor nu vor avea neaparat ca efect trecerea integrala a veniturilor jurnalistilor pe cartea de munca. In unele locuri lucrurile vor sta chiar invers. Pentru ca taxele si contributiile rezolva atat problema asigurarii de sanatate, cat si pe cea a pensiei, mai multe publicatii studiaza deja, cu creionul in mana, posibilitatea desfiintarii contractelor de munca si plata integrala pe drepturi de autor. Putini jurnalisti s-ar putea opune: leafa neta va fi mai mare, ceea ce nu-i de colo dupa taierile din ultimul an.

* Iulian Comanescu da semne de-o vreme ca iese din criza inaintea Romaniei - lucru nu rau pentru oricare din neamurile, amicii sau cunostintele mele carora criza fie le-a uscat obrazele, fie le-a lungit nasurile, fie pur si simplu doar le-a mai adancit niste cute intre urechi. Da: ce-a mai ramas din jurnalismul politic in presa noastra - intelegand prin aceasta altceva decat obedienta insultatoare a unor moderatori imbatraniti, inainte de vreme, in rautati? Cine se uita insa peste ultimii 20 de ani nu poate sa nu observe ca, alaturi de exceptii, curge suvoiul turbure al partizanatelor incorente si al impartialitatii de transee; si ca acolo unde a mai mers cate ceva, au functionat mai degraba instinctul si bunul simt ale unor jurnalisti, si mai putin stiinta, rigoarea, metoda.  Nu: INCA nu am avut un jurnalism politic autentic, iar ochii cititorului lucid INCA mai cauta un reper in aceasta piata obosita de zgomot si furie.

Dar inainte de-a le povesti, sa ne amintim de un exemplu.  In anul 2002 - in plin proces de spoliere a ceea ce mai ramasese din economie de catre clientii politici ai premierului Nastase - un individ, pe numele lui Mugur Ciuvica, era inhatat de pe strada. Acuzatia, “comunicare de informatii false”, prin distribuirea seriei de dezvaluiri - unele reale, altele insailate - numite Armaghedon II. In anul 2003 - in plin proces de spoliere a ceea ce mai ramasese din economie de catre clientii politici ai premierului Nastase - premierul Adrian Nastase cerea ministrilor ca tot ce inseamna contract de publicitate guvernamentala sa fie supervizat de el insusi. Seful PSD urmarea sa le inchida robinetul ziarelor care nu erau “in linie”. Aproape nimeni nu era in linie. Urmarea sa si-o povesteasca singur Traian Basescu - beneficiarul direct al consecintelor unei atare atitudini fata de presa.

Dar uite ca nu si-o povesteste. In ultima sa sedinta, CSAT a declarat presa ca fiind una din vulnerabilitatile la adresa sigurantei nationale. “Raspandirea de informatii false” e unul dintre motive. Ei bine, ce va sa insemne asta? Ca orice sef de gazeta trebuie sa-si stie telefonul pus sub ascultare, de vreme ce autoritatile care vegheaza la siguranta nationala au ca obligatie sa preintampine raspandirea de informatii false? Si cine “greseste” ce pateste? E umflat de pe strada ca Mugur Ciuvica? Eu credeam ca intr-o tara cat de cat democratica, Codul Penal este suficient pentru a pedepsi santajul, iar un proces in civil poate stabili eventualele prejudicii de imagine create de un ziarist unui cetatean. Dar nu despre cetateni vorbim noi aici, ci despre politicieni si ministri. Pentru ca in alta parte nu ajunge Codul Penal: nu ajunge sa pedepseasca epurarile facute pe criterii clientelare (in Romania, toata garnitura administrativa poate fi schimgbata in cateva saptamani, fara sa suporte nimeni consecintele), sau “decizia politica” luata in beneficiul afacerilor celor aflati la putere. Sa mai spunem ca cea mai paguboasa abordare va fi intotdeauna generalizarea in baza unor exceptii care, ca orice exceptii, nu vor suporta niciodata consecintele generalizarii? Asta-i prima componenta a Legii presei.

Ca mai e una. Cea economica. Plata jurnalistilor pe drepturi de autor. Acceptata ani de zile chiar de catre organele de control fiscal, aceasta forma de-a plati lefuri a intrat acum la tocatoare. Controverse nesfarsite. Pot sa insir cel putin doua teorii argumentate despre legitimitatea platii in regim de drept de autor, si sa le spulber apoi pe amandoua, cu aceleasi argumente. Unele in favoarea jurnalistilor, altele in dezavantajul lor.  N-o fac aici. Dar maniera in care modificarile codului fiscal opereaza pe drepturile de autor are o singura tinta: presa si bugetele ei de salarii. (Apropo: stiti ca la ora asta departamentele de contabilitate ale ziarelor lucreaza din greu? Are cineva idee cat ii va ramane net muncitorului din redactie? Nu ma refer la institutiile de presa la care patronii isi permit sa mai pluseze din buzunar pentru suplimentul de impozit).

Cine pierde? Vor pierde oamenii de buna credinta si cei care-si respecta meseria. Vanati de dragul sigurantei nationale NU vor fi jurnalistii care semneaza cate doua-trei state de plata (la ziar/televiziune si la vreun partid sau firma vreunui client politic - aia sunt controlabili), ci aia “puri si duri” - aia care le dau bataie de cap pana si sefilor lor atunci cand e vorba de executat vreo comanda politica (pentru ca, sa ne intelegem: radicalizarea politica a presei este un fenomen real si o problema creata in primul rand de mituitori, adica de politicieni). Salariile vor scadea NU la piaristii politici care semneaza drept jurnalisti - in ziare sau la televizor - si care-si petrec criza la curtea cuiva, ci la muncitorii care alearga dupa informatia pura (pentru ca, mai e vreo indoiala? - institutiile de presa nu vor putea suporta o presiune atat de mare pe bugetele de salarii).

Ani la rand, s-a discutat despre oportunitatea unei Legi a presei - in fond, o aberatie - care sa reglementeze tot felul de lucruri pe care, indeobste, le reglementeaza piata si cititorii - aia buni, rai, la fel de buni sau rai ca votantii. Iata ca, in fine, in numai o saptamana, decizia politica si cea economica configureaza inca odata atat de binecunoscuta ipocrizie a politicianului care vrea “presa de calitate, matura, responsabila etc, etc): presa cu adevarat buna se face cu neingradita libertate si cu bani.

PS: Pe Realitatea TV, Vadim si Sorin Rosca Stanescu latra deja: “Noi, jurnalistii…”. Era treaba institutiilor statului sa scape presa, prin legi comune,  de acesti doi cetateni, nu jurnalisti.

Sa incepem cu sfintele indignari: OTV a fost si este o mlastina jurnalistica, un baltoaca fetida de trivialitate si prostgust, o bulboana de rea-credinta si inconstienta . Asa, si? Ce e nou? Cand a spus omul asta ca la OTV el face jurnalism sadea? Dar puneti alaturi inregistrarile de la OTV si pe cele ale unor ‘tocsouri’ (”Sinteza zilei” - de exemplu, iar dl. Ion Cristoiu trebuie sa-si aminteasca atmosfera din platou), care se vor “produse jurnalistice”, “dezbateri” cu staif ale televiziunilor “quality” - in care niste insi se inghesuie in jurul unei mese puse la mijlocul unui studio imens,  asa cum se baga unul in altul invitatii lui DD in jurul mesei din garsoniera de pe Magheru. Singura deosebire e ca Magda lu’ Ciumac nu scrie carti, Ogica nu-i profesor universitar, Tolea nu-i analist politic si n-o sa ajunga niciodata sef de gazeta. Si ca biata Elodia nu-i “Nutzi Udrea”. Si ca baietii din platou urmaresc alta miza - mai mare - decat sa-si mai cumpere un Rolls Royce.

Apoi: DD e un pericol public pentru ca santajeaza, si-a facut averea din fentarea fiscului, organizeaza executii publice in care invitatii sai - ratati ai tuturor profesiilor, magi si ghicitori, curve care experimenteaza iesirea pe post si aventurieri fara aventuri - dezbraca condamnatul ca sa-l linseze poporul. Haida-de! Toate astea s-au petrecut mereu pe granita aia unde orice ai face nu-i nimic niciodata ilegal, unde santajul e o notiune interpretatbila, deontologia o chestie laxa, jurnalismul gri. Reascultati inregistrarile dintre Bogdan Chirieac si Sorin Rosca Stanescu cu Seful ANI. Sau amintiti-va cum arata ziarul lui SRS in urma cu niste ani (la rand) de zile. Sau mai butonati odata telecomanda pe tocsourile fiecarei seri, unde sa-i reintilniti pe cei doi (si pe moderatorii si interlocutorii care-i flancheaza) si pe altii, multi altii - chiar unii fata de care Tolea e o mostra de autenticitate, subtilitate si bun simt -  in platouri…

In fine: cred ca nici macar DD nu s-a gandit, cand si-a decretat misiunea incheiata, ca otevizarea e un proces dialectic; nu are un inceput si un sfarsit, evolueaza, capata forme de manifestare specifice fiecarui nivel la care trece, ajunge in faza in care isi ajunge ea singura siesi. Pentru ca intre comentatorii cazului Dan Diaconescu, am intalnit si insi care nu-si pierd energia cu indignarea, si nici timpul sa vada ce se petrece in redactiile in care “fac presa”. Ca niste vajnici analisti si clarvazatori, ei merg direct la miezul chestiunii - in culise, in oculta care le pune la cale pe toate in tara asta: arestarea asta are o dimensiune politica, e o conspiratie menita sa abata atentia pensionarilor de la masurile lui Boc; presedintia, guvernul, ministerul public, serviciile secrete si armatele de consilieri au pritocit - pe bani pubici, evident - acest scenariu, pentru poporul care, in aceste ceasuri grele, vrea sange, vrea capul lui Motoc. Amentintarea, santajul, otevizarea, averile construite din harjoana intr-o garsoniera, duplicitatea jurnalist/”businessman” sau jurnalist/consilier politic sunt chestiuni de inteles, firesti, intrate uin folclor, stiute - da, mai ales “stiute”. Si oare nu Insusi DD ne-a invatat ca nu trebuie sa ne impiedicam de ceea ce e firesc si rational?

Pentru fanii DD, pe care arestarea i-a scos din case si i-a convocat la poarta cremenalului: stati linistiti la locurile voastre, e vara, 29 de zile trec ca un ceas - nimeni nu va pati nimic, DD va iesi “intarit” din aceasta “nedreptate”; odata cu el, ratingul OTV si brandul, mai ales brandul. Pentru ingrijatii de soarta presei: cine seamana vant, culege furtuna. Pentru “analisti”: in locul lui DD, dupa cele 29 de zile as pune la cale o emisiune intitulata ” ‘Telectualii “, in care sa va produceti exact ca in emisiunile voastre: aveti stofa; bonus: in criza, se lucreaza cu cash. Pentru adeptii teoriei conspiratiei: baieti, reaua credinta, ipocrizia, abolirea deontologiei si manoasele partizanate nu sunt fapte penale - nici macar executia publica in care condamnatul nu are drept la aparare si la citirea sentintei nu-i penala: penale sunt santajul grosier, amenintarea primitiva, traficul de influenta facut fara cap; dar puteti sta fara grija cata vreme respectati una din regulile teoreticianului numarul unu al tarii: “nu puneti voi insiva niciodata mana pe bani”.

- ziarul nu are un continut care sa-l diferentieze de concurentii sai (dar asta e o meteahna a tuturor jucatorilor “quality”), nu are distinctie, nu are scanteie. adica eu, unul, n-o sa am nici un motiv sa dau bani sa intru pe un site doar ca sa citesc aceleasi stiri pe care altii mi le dau gratis si uneori mai bine scrise, sau mai bine “apucate”. exclusivitatile si materialele elaborate sunt putine (si, nu stiu de unde vine senzatia asta, previzibile , si e greu de crezut ca exista o strategie care sa urce continutul pe un alt palier (ala, care sa faca diferenta), sau ca exista o echipa potrivita sa-l vada si sa-l produca zilnic.

- despre comparatia cu Times: e o prostie - desi am citit, cu ceva vreme in urma, un interviu in care cei de la Adevarul se considera un fel de varianta “latina” a Times. dar bravo celor care au cu ce sa-si plateasca astfel de iluzii. in plus: “trendul mondial” la care face vorbire conducerea trustului pleaca de la ideea ca celelalte probleme au fost rezolvate; si pleaca si de la un altfel de public.  

- apropo de strategia introducerii platii pentru toate “produsele”: inainte de-a taxa “continutul online”, n-ar strica sa se inceapa cu stoparea defrisarilor care se fac, fara plata, pentru adevarurile de seara - iar asta n-ar insemna desfiintarea subredactiilor. de acolo ar trebui sa porneasca logica renuntarii la gratuitatea continutului (nu pleaca, pentru ca, probabil, acolo nici nu se poate vorbi de continut).

si ar mai fi si alte motive dupa care taxarea intrarii pe siteul Adevarul pare - hai sa folosim un eufemism - inoportuna pana la suicid.

exista insa si posibilitatea ca noua, cei care chibitzam de pe margine, sa ne lipseasca o informatie: ce anume ni se va oferi, in versiune online, pe langa continutul de astazi al acestui “un ziar printre atatea altele”, in schimbul platii. pentru ca, asa cum inserturile au vandut printul, ar putea aparea un ad-on care sa vanda si online-ul. niste filme - ca sa luam cel mai banal exemplu -, sau muzica, sau orice altceva: omul plateste taxa sa citeasca ziarul, dar intra “pe site” pentru altceva - asa cum da banii pe ziar, pentru carte. am putea asista, astfel, la o masura de marketing egala ca amploare cu ceea ce am vazut pentru impunerea ziarului tiparit. dar asta si numai asta ar putea sustine optimismul debordant al dlui Peter Imre, care zice ca-si permite sa piarda 90% dintre pomanagii pentru 10% platitori.

in rest, ramane cum am stabilit mai sus. la care merita sa adaug si o alta parere - ridicarea catorva intrebari si probleme, fara fasoane, fara subtilitati si inovatii geniale, ci de un cel mai elementar bun-simt.

Ei bine, uite ca se poate. Caci in plina iesire din tranzitie, nimeni nu se gandea ca va veni si ziua in care vor disparea banii. Mizele s-au schimbat, presa s-a “mogulizat”, perioadele de liniste au disparut odata cu ambiguitatea din care traia - e drept, de pe-o zi pe alta - toata lumea. Doua perspective generale, si, la mijloc, un caz particular.

Poate sa para de necrezut dupa 20 de ani de libertate a presei (pentru ziaristi) si de libertate a opiniilor (chiar si pentru yes-manii din partidele politice), ca prim-ministrul pune sub embargo niste posturi de televiziune (Realitatea si Antena 3) indiferent ce au facut acestea si cum inteleg angajatii de acolo sa-si faca/respecte meseria. Fluturand steagul interesului national, al coeziunii de care Romania are nevoie pentru a gasi drumul afara din criza, “autoritatile” au ajuns sa hotarasca pe linie politica oficiala cine-i presa buna, cine-i presa rea. Asta dupa ce, in chiar ultima zi a campaniei electorale pentru prezidentiale, un desant de la ANAF s-a napustit asupra postului care i-a fost cel mai ostil, pentru ca dupa patru luni de control sa ne arate “delicte” pe care le “comite” absolut toata lumea din piata: plata unei parti din salariu sub forma de drepturi de autor.

Ca telespectator, as fi fost dispus sa inteleg exasperarea lui Emil Boc si dorinta sa de politician de-a avea dezbateri pe stringentele guvernarii in timp de criza. Dar nu sunt. Un exemplu ivit astazi ma face foarte circumspect in privinta mentalitatii cu care PDL (partidul victima a presei) isi alege si trimite oamenii - adevarati spargatori de dezbateri - pe sticla.

Sa-l luam, bunaoara, pe tanarul Marcel Hoara, un mic campion al aparitiilor la tocsouri. De fapt, nu pe el (omul e secretar de stat, chiar ar trebui sa nu-si vada capul de treaba 25 de ore pe zi): ci pe cei care sunt obsedati sa explice “poporului” deciziile guvernului. De exemplu, pe Sebastian Lazaroiu, care ar trebui sa stie care-i scopul unei aparitii la televizor. Iata ce spune, cu incantarea descoperitorului de talente, consilierul prezidential, citat de Gandul, despre purtatorul de mesaje al partidului de guvernamant, Marcel Hoara: “un barbat blod, plapand, cu ochelari, a devenit spaima tele-show-urilor de nisa. Cand adversarul il incolteste si e deja obosit, il ia in brate. Dupa ce il ia in brate, prin surprindere il incolteste, sau il calca pe picior. Cand nu se uita arbitrul, il loveste cu capul in barbie”. Si tot asa - admiratia expertului in transmiterea mesajului guvernamental insira, mai departe, setea de sange a junelui belicos, pomeneste de faptul ca acesta nu are doi dinti, sugerand ca i-a pierdut in incaierare la TV, face apologia lipsei de reguli cu care le raspunde moderatorilor. Ca si cum targetul lui ar fi ziaristii si inimicii politici din platou.

Asta-i abordarea. Despre Marcel Hoara, inca o singura fraza: in partid e vazut ca un politician de viitor, si la cum merge treaba cu “reinnoirea clasei politice”, ursitoarele sale politice au toate sansele sa-si vada profetiile implinite. Iata omul.

De partea cealalta, situatia e putin mai complicata. Insa foarte putin. Fie ca sunt de partea PDL (”de dreapta”), fie ca sunt antiBasescu (”impotriva dictaturii”), ziaristii scapati la pix sau microfon abolesc orice regula a meseriei cand e vorba de gestionarea “dezbaterilor”. Nu am spus “ignora”, ci abolesc. Cazurile scoala din campania electorala, menite parca sa fie prezentate studentilor la capitolul “Asa NU”, se prelungesc ca un ecou al urii politice de asta toamna, ca o prelungire a intereselor care inca se mai joaca - si desfiinteaza tot ce au avut vreodata bun in ei acesti jurnalisti: reflexe, respectul fata de interlocutor, curiozitatea sincera de a asculta si pricepe, panda inteligenta, capcana creativa, contondentza eleganta de-a scoate de la acesta si ceea ce nu vrea sa spuna.  Dar nici limba fina, si nici ciomagul noduros nu vor fi vreodata argumente. Sa ne mai miram ca singurii care stiu sa se bata, cu profesionalism si dovezi, cu abuzurile guvernului si ale clientilor sai, sunt cei de la Gazeta Sporturilor?

Intr-o seara, cu putin inaintea alegerilor din PSD, asteptand intr-o cafenea un prieten. Pe pereti, din trei “plasme”, vedetele oficiale ale Romaniei se produceau, simultan, unele pentru altele. Pe Antena 3, invitatul Adrian Nastase matura pe jos cu aripa lui Geoana, ajutat de doi ziaristi care-i ridicau mingi la lopata. Pe B1, Elena Udrea monologa despre ultimele retusuri la iesirea din criza a turismului. Pe Realitatea, Rodica Popescu-Bitanescu plangea de 20 de minute despre pensie ei mica, in vreme ce producatorii il injurau pe Boc pe “burtiera”. Cu totii - ziaristi si politicieni - voiau respect.

PS: Citesc astazi un comentariu in Adevarul, scris de Sabin Orcan, despre tupeul Ioanei Avadani, directoarea Centrului de Jurnalism Independent, de a nu socoti Adevarul de Seara drept ziarul local al bucurestenilor. Eu inteleg ca omul isi apara “produsul”, dar putea invoca si el niste argumente - nu sunt bani de calitate, nu-i rentabila economic reteta, nu-i know-how, nu-s de niciunele, chiar de niciunele. Dar, da, june, porcaria aia nu e ziar local. Uneori nu e nici macar ziar. Si inainte de a-i lua peste picior pe cei de la CJI, intereseaza-te (cred ca n-ai apucat timpurile) ce e aia CJI.

Problema e alta: ca presa romaneasca il pierduse pe Mile Carpenisan cu mult inainte ca el sa moara. O spune, aici, un alt reporter pur-sange.  Iar Mile Carpenisan nu e singurul. Insusi Adelin Petrisor - sanatos si vivace - s-a ratacit, echipat de razboi si purtand in minte experienta de la fatza locului a evenimentelor capitale ale ultimului deceniu, in ungherele pietei. Si pentru el, ca si pentru Mile, ca si pentru alti cativa mari reporteri din televiziune si deopotriva din presa scrisa, socul septic al presei a inceput cu niste ani in urma. Au disparut sau au fost omorati profesional inainte de-a apuca sa-i planga sau sa le simta lipsa cineva. Pierduti in vreun colt al redactiilor, cei care nu si-au abandonat inca meseria isi rod unghiile in fatza unor sefi mediocri si megalomani, care nu stiu - si nici nu vor sa stie - sa le foloseasca instinctele si priceperea. Rareori reusesc sa imprime plus-valoare in redactii, de cele mai multe ori se lasa dizolvati, pentru a-si pastra slujba in vreme de criza. Nu dau nume - cui nu-i stie deja nu au la ce sa-i foloseasca.

* Cumva, tot in ideea asta. Ascultati: Ziarul “isi va pastra si dezvolta investigatiile, reportajele, editorialele scriitorilor invitati in ziar si analizele care ii asigura distinctia jurnalistica”. Chestia asta este scrisa despre un ziar din Romania! Aveti idee despre ce cotidian se poate spune asa ceva altfel decat in bascalie?

Chiar exista -  da, exista un ziar, romanesc, pentru care asta e standardul si respectarea promisiunii. Pacat ca e vorba numai de un ziar de sport.

Spun mai sus “in mod normal”, intelegand prin asta dialectica oficiala din manualele de socialism stiintific ale veacului trecut: adica evolutia de la inferior la superior. Dar “in mod normal”, si alegerea lui Geoana promitea, in urma cu cinci ani, sansa scoaterii PSD atat din siajul glasnostului lui Ion Iliescu, cat si din serpararia de interese economice ale adeptilor stangii lui Nastase si a baronilor incolonati in spatele lui.

PSD nu avea cum sa se reformeze cu Geoana. Si are exact aceleasi sanse sa se reformeze cu Victor Ponta. Asta pentru ca mandatele celor doi au in comun mai multe pucte decat s-ar putea banui. Sa luam doar trei dintre ele:

1. Nici alegerea lui Ponta, si nici cea a lui Goana nu au fost rezultatul unei necesitati de schimbare plecate de la baza partidului. In ambele cazuri, fiecare a fost impins inainte ca reprezentant al unei tabere care a inteles mereu prin schimbare doar ca “il inlocuim pe omul lor cu omul nostru”. Si nu jocurile de culise sunt aici problema - ele intra in firescul unei competitii in care interesele lasa prea putina sansa intamplarii. Ci faptul ca taberele nu se bat si dezbat pe problemele de fond ale PSD, ci pe pozitiile in partid care le-ar putea avantaja in eventualitatea unei intrari la guvernare.

De altfel, nu vad un analist care sa poata face o lista cu divergentele pe problemele partidului, intre sustinatorii lui Geoana si cei ai lui Ponta. Pur si simplu pentru ca aici nu exista diferente.

In aceeasi directie mai poate fi observat un lucru: Geoana a pierdut presedintia PSD pentru ca Vanghelie n-a stiut sa-si tina capul la cutie. Pentru ca Vanghelie n-a rezistat tentatiei primitive de-a arata ca Geoana ii este captiv - in exact aceeasi masura in care n-au rezistat sa o arate “mogulii”, cand Geoana a pierdut competitia pentru presedintia Romaniei.

2. Cum nu a fost Geoana, nici Victor Ponta nu e un lider puternic prin el insusi, varianta carismatica a omului care vine cu solutia. Puterea lui, ca si cea a lui Geoana, sta exclusiv in jocurile, tradarile si aliantele conjuncturale care se fac in vremuri de confuzie. Confuzie provocata in partid de abolirea regulilor si disciplinei (aproape militariste) dupa care Cozmanca, in urma cu ani de zile, pusese in functiune si condusese agregatul.  Iar in cazul lui Victor Ponta, nici macar varsta nu e neaparat un atu: dezavantajul lipsei de experienta ar trebui neutralizat de capacitatea de a aduce un alt mesaj, un suflu nou, un alt fel de mod de expunere si “vanzare” a ofertei politice a PSD. Or din ceea ce vedem, Victor Ponta este oricum vrea fiecare sa-l vada, numai un “altfel de lider” nu. Ba, chiar e prea asemanator cu “batranii”.

3. Si in cazul lui Gaoana, si in cel al lui Victor Ponta, e greu de ghicit coerenta intre ideologie si niste principii de guvernare concrete. De altfel, PSD n-a reusit niciodata sa se exprime ideologic altfel decat prin populismele si demagogia in care se intrec zi de zi toate partidele politice romanesti - indiferent cat de la dreapta sau de la stanga se declara. Noul lider nu trebuia sa ignore necesitatea unui plan ideologic clar - fie macar ca un simplu pretext al “schimbarii” - intr-un partid care a pierdut alegerile de doua ori consecutiv: adica are o problema de mesaj si adecvare la un anume electorat. Ce sa mai vorbim de atragerea unui nou electorat?

E drept: cu cine sa dezbati ideologie de stanga, intr-un partid in care, dintre liderii influenti, doar Ion Iliescu crede in asemenea fleacuri?  Sau cum sa reordonezi interesele politice ale partidului, intr-un PSD in care baronii locali tropaie de nerabdare sa intre la guvernare cu orice pret care nu le afecteaza interesele economice?

Dar hai sa nu fim rai: Victor Ponta este, una peste alta, o surpriza la care nimeni nu se gandea serios in urma cu cateva luni. PSD incearca inca o data varianta unui lider care nu e urmarit nici de trecutul propriu, nici de procurorii DNA-ului. Cateva gesturi politice, care sa rupa partidul de istoria ultimilor sai 20 de ani, ar putea fi semnalul ca, macar in zece ani, am putea avea un partid care chiar stie ce spune cand se revendica de stanga. Dar cu cine? Te uiti pe lista “noii conduceri” votata la congres: Nastase, Vanghelie, Oprisan, Nica, Rodica Nasar, Titus Corlatean. Pai astia erau si saptamana trecuta.

Ziarul atarna acum de un fir de par: genul acesta de influenta, bazata exclusiv pe credibilitate si “neamestecul in treburile interne” al patronului strain, dispare de indata ce e tranzactionata. Si tocmai asta i-ar lipsi unui ziar care, odata cu renuntarea la ghidul de vineri, va cobori curand sub 30.000 de exemplare vandute.  Ar fi, asadar, o prostie din partea proprietarilor sa-si inchipuie ca-l vor putea naclai in politica: daca o vor face, nu au cumparat doua ziare, ci au aruncat pe fereastra opt milioane de euro.

Daca, insa, vor rezista acestei tentatii, Evenimentul mai are o sansa. Ba chiar, odata cu schimbarea proprietarului si aducerea lui la un moment zero, mutarea poate fi, teoretic vorbind, benefica. Ziarul avea de multa vreme nevoie de o infuzie de bani (oare vor veni?) care sa sustina producerea continutului de anvergura si forta editoriala care-l facea temut pe vremuri. Constrans de criza la improvizatii, avea nevoie de o reorganizare radicala in acord cu complementaritatea dintre online si print.  Impotmolit la marginea  de sus a zonei de midd-market (zona unde campaniile de marketing ale Adevarului si Jurnalului l-au rupt ca pe un pui de gaina) Evenimentul avea nevoie de mai demult sa-si regandeasca niste elemente de identitate care sa-l bage in ochii unui anume target; al unui altfel de target.

Odata rezolvate aceste necesitati sumare ale ziarului, s-ar putea ivi in cele din urma si elementele care sa-l scoata, in ochii publicului, de sub eticheta de “ziarul Paunestilor” sau “ziarul PDL-ului”, sau “al lui Basescu”. In definitiv, care cititor nu ar trece cu vederea proprietarul si simpatiile lui politice, oricare ar fi acestea, daca ziarul ar vinde, pe langa informatia curata, si contextualizare competenta, si o abordare mai inalta, expertiza, relevanta, chiar eleganta? Adica un ziar - online sau printat - mai inalt. Presa romaneasca chiar nu are un cotidian premium in adevaratul sau sens.

Desigur, asta costa. Dar eu nu cred pana la capat in ceea ce (alaturi de altii, multi) spunea ieri Cristian Tudor Popescu: “nu mai poate exista in Romania, in ultimii ani, un cotidian quality, serios, care sa fie si profitabil”. Hotnews, bunaoara, e nu numai exceptia care confirma regula asta: ci, intai de toate, exemplul ca supravietuirea (financiara) a unui quality bine construit e totusi posibila.

Da, si “conjunctura e favorabila”, pentru cine are cu ce: criza aeriseste piata, ziaristi buni devin disponibili, avantajele construirii in confuzia generala sunt evidente. Dar aceasta oportunitate poate fi fructificata pe termen lung numai daca, “la nivel inalt”, sunt indeplinite doua conditii:

1- Bobby Paunescu si alti interesati din jurul Evenimentului zilei sa nu care cumva sa creada vreo clipa ca pe Basescu l-a facut presedinte televiziunea B1.

si

2- Bobby Paunescu si alti interesati din jurul Evenimentului zilei sa nu uite nici o clipa ca pe Basescu l-au facut presedinte Realitatea TV si Antena 3.

Fara chestiile astea, au dreptate sa se teama pana si sustinatorii PDL din redactie.

 Sa ne intelegem: problemele din piata, din perceptia consumatorului de presa, din interesele patronilor de media sunt reale: ele au creat presiuni imprevizibile si uneori toxice pe redactii, sau au manipulat atentia ziaristilor de la  stringentele pur jurnalistice (de cand n-ati mai citit o investigatie bine si cu buna credinta facuta, sau un reportaj ‘de la mama lui’?).  Si pe langa astea, da: paradigma profesionala se schimba, comandamentele cititorului (adica ale ’clientului’) evolueaza rapid si fara avertizari speciale.

Dar hai sa constatam si altceva: ca dincoace de toate ele, aceasta meserie frumoasa a devenit tot mai putin onorabila. Si ca inainte de a da vina pe ‘mogulizare’ si consecintele ei, avem de vazut ca ‘jurnalismul’ nostru are o problema separata de cauzele pe care le insiram pe ici pe colo cu atata facilitate si insistenta. Gazetaria pura moare mai intai in mintea jurnalistilor si a ‘prestatorilor cu pixul’ din redactii. Dar nu peste tot: ci doar acolo unde ea a existat vreodata cu adevarat. Pe langa polarizarea influentei mediatice si utilizarea ei in scopuri politico-economice, exista un rau care se incheaga de ani de zile in chiar sanul breslei: incapacitatea de a se aduna in jurul unei deontologii minimale practice, aplicate deasupra oricarui dubiu (asta se face, asta nu); lipsa oricarei solidaritati profesionale in fata miilor de feluri de cenzura, autocenzura sau abuz direct si vizibil (mogulul meu e mai cinstit decat al tau); disparitia efervescentei, a freneziei pe care ti-o aduce, la modul cel mai omenesc cu putinta,  ‘noutatea de ultima ora’ cu care operezi de dimineata pana seara (pana la urma, ce naibii se intampla acolo?); lipsa increderii in lucrul facut cu suflet si cu priceperea aia, acumulata in timp (aia or sa o dea asa, ceilalti or sa o de asa - hai sa aflam noi si chestia asta, la care sigur n-o sa se gandeasca nimeni).

Asa e: lucrurile se misca, lumea se schimba, tehnologia ne-o ia inainte, cititorii se razgandesc odata cu modificarea propriilor obiceiuri ‘de consum’ media. Dar fenomenul e general si se petrece de la Adam incoace. Si e insotit de vestea cea buna: asta nu abroga nimic din ceea ce ar trebui sa stie un jurnalist despre jurnalism - am si scris-o, in mai multe feluri, pe exemple mai concrete decat insemnarea de fata, aici, la capitolul media&mass.

 De mirare e ca nimeni, cu exceptia lui Cristoiu - acum coerent si realist -, nu se aventureaza in nici o speranta. In loc sa adune o echipa de insi care mai cred in aceasta meserie, si bizuindu-se pe experienta acesteia si pe un concept editorial urmarit pana la detaliile alea care fac diferenta, in loc sa caute solutia salvatoare de-a impaca regulile nenegociabile si menirea acestei profesii cu modificarile din piata si din perceptia unui anume fel de cititor, toata lumea se plange si face negre profetii pe care le porecleste ‘analize’. Dar eu inca nu vad un ziar - online sau tiparit - atat de coerent si de bun, incat facatorii lui sa aiba dreptul sa dea vina exclusiv pe conjunctura. Da, marfa e proasta sau contrafacuta - asta trebuie vazut inainte de-a chibita pe marginea a ce se petrece in piata.

In loc sa reformulam la infinit niste ‘cauze’ ale ‘mortii presei’ - eventual scrise, transformand analizele lucide in platitudini si vaicareli, mai bine ne-am aminti ca in piata inca exista jurnalisti nedeformati de schimbarile bruste de bara ale politicilor editoriale, necontaminati de autocenzura , neanesteziati de succesele puternice ale strategiilor de marketing, ca RELEVANTA si CREDIBILITATEA unei informatii vor fi mereu o marfa, ca a aboli de facto regulile unei profesii inseamna de fapt anihilarea acelei profesii. Si ca o criza poate fi, pentru vizionarii si obsedatii meseriei, o mare oportunitate pe termen mediu si lung.

Un ‘mogul’ (Vantu) ia o masura de business coerenta: cu naturaletea cu care desfiintezi o covrigarie fara vad, el inchide cateva ziare care nu-i mai sunt de folos politic. (Asa vede, asa a vazut el mereu lucrurile, pe banii lui). E drept ca masurile pe care le-a luat incercand sa obtina ce-si propusese i-au deformat niste angajati si i-au risipit in patru zari pe cei hotarati sa ramana in acord cu ei insisi si cu meseria. Dar ce-i asta ‘moartea jurnalismului’ ?

PS. Pe la mijlocul anilor ‘90, seara, dupa ce inchideam ziarul cu un subiect de care ma simteam mandru, ma gandeam ca la o oportunitate SF la posibilitatea de a ne fi putut vinde marfa in dubla, tripla dimensiune: textul, pozele sau facsimilele, declaratia in voce a personajelor din articol - si nici nu indrazneam sa sper la ‘ceva video’ despre toata povestea. Astazi, abordarea new-media banalizeaza fantezia mea aproape erotica de atunci. Nu plangeti : sigur ca sunt probleme a caror rezolvare inca nu o intrevede nimeni: dar avem in contrapondere instrumentele dupa care aceasta meserie s-ar putea face sclipitor; iar regulile ei, izvorate din naturaletea catorva sute de ani de curiozitate, inca nu s-au abrogat. Cum sa moara o profesie nascuta din cea mai onesta necesitate?

Ceea ce-mi lipseste, ca om trecut cu ochii mariti si plimbat descult prin tranzitia romaneasca, este o lista a faptelor si evenimentelor obiective petrecute in cei 20 de ani - la care am vibrat ca orice roman dispus sa intelegeaga ce se petrece de fapt si incotro ne indreptam. O insiruire de date cronologice si “titluri” insotite de 4-500 de semne, la capatul careia sa pot configura drumul de la o societate paralizata de una din cele mai intunecate dictaturi din Europa, la sistemul de libertati care astazi ne permit pana si lucrurile simple pe care nu suntem in stare sa le facem.

Istoricii vor rezista cu greu tentatiei de-a ideologiza ceea ce s-a petrecut in cei 20 de ani. De fapt, nici nu vor rezista. Tocmai de aceea, cel mai potrivit autor al unei atare insiruiri ar fi un ziar - echipa de vechi reporteri si sefi de departamente care au vazut, auzit, relatat despre fiecare din evenimentele care ne-au modelat tranzitia. Fara analize sofisticate, fara interpretari, fara contextualizari complicate: “bumbi”, titluri si cele 4-500 de semne. Pe capitole clare - liniile de forta ale evolutiei (sau involutiei) pe zona de expertiza a fiecaruia. Economie - de la liberalizarea preturilor sub guvernul Roman, la defalcarea economiei in certificate de prprietate, cuponiada lui Vacaroiu, privatizari, accelerarea privatizarilor, vanzarile strategice gen Petrom, socul valutar al guvernului Cirobea, la intrarea in criza din 2008 etc, etc. Politic: FSN-ul lui Iliescu, PSDR-ul, mineriadele, jocul partidelor istorice, moartea lui Coposu, schimbarea de putere din 1996, schimbarea schimbarii din 2000, alinierea la legislatia europeana, dizolvarea unor partide si inchegarea altora, jocul aliantelor, nasterea PDL, coagularea si salvarea PNL, Iliescu, Basescu etc, etc. Social: primele greve de amploare, nasterea sindicatelor, Cozma, incercarile de reforma din educatie si sanatate, “exodul” creierelor, fenomenul casunarilor, intrarea multinationalelor si mentalitatea corporate etc, etc. Externe: de la vizita lui Francois Mitterand imediat dupa revolutie, la parteneriatul strategic cu NATO, la razboiul din Iugoslavia, la deschiderea negocierilor de aderare la UE, la intrarea in NATO si curcubeul lui Bush, la aplicarea aquis-ului comunitar, la aderarea din 2007 etc, etc. Doar niste idei, de-a valma - jurnalistii care au fost in miezul acestor evenimente  - au relatat, au facut asocieri adecvate, le-au inteles - ar sti mai bine cum sa-si articuleze selectiile: pentru fiecare domeniu, 50-100 de evenimente care nu pot lipsi din foaia de parcurs, si fara de care lucrurile ar fi aratat poate diferit de ceea ce traim astazi.

Vedeti: intr-o tara in care nu ai unde sa pasesti de ziare quality, nimeni nu se incumeta sa faca un atare inventar si sa-l furnizeze publicului sub forma unei carti. Cartea tranzitiei noastre, in date si relatari lapidare si reci, fapte aflate deasupra oricarui dubiu. Pentru publicul matur si lucid ea ar fi jurnalul unui drum, in care (vorba mare) istoria s-a folosit, in felul ei, de intelegerea si viata individuala a fiecaruia. Pentru ziarul care ar fi scris-o, ar fi fost proba fortei, anvergurii editoriale, influentei si competentei garantate. Si e greu de spus astazi daca nu cumva publicul si ziarul sau nu se merita unul pe altul.